Marius Chivu: Activăm pe o nișă și dacă scoți din ecuație plăcerea, cu ce rămâi?

A fost o idee foarte bună a celor de la Cercul să organizeze la Cărturești Verona un dialog între Dan Pleșa și Marius Chivu. Discuția lor m-a ajutat să-mi stabilesc niște coordonate temporale care să mă ajute să echilibrez un pic situația asta de alertă continuă. Nu am nici o legătură cu critica literară, dar îmi lipsește tihna de a citi fără alte lucruri în cap. Uneori oamenii sunt poate umbriți de profesiile lor și ajung să-și confunde întreaga existență cu ceea ce fac. Unii se salvează așa, poate, dar alții vor să trăiască și în afara meseriei lor, pentru că e loc de trăit și dincolo de ceea ce fac. L-am ascultat pe Marius Chivu,  și m-am întors de la Cărturești cu idei noi despre ceea ce vreau să fac și poate că asta e rețeta unui bun vorbitor – să te inspire involuntar, fără să ai tu vreo legătura cu meseria lui sau el cu a ta. Vorbele lui se pot aplica foarte ușor în realitatea fiecăruia, pentru că nimeni nu cred că s-a apucat de o meserie ca să facă rău cuiva… Cel puțin aceasta e senzația mea. Relatable este cuvântul. Nu știu cum să-l traduc ca să descrie cât mai bine sentimentul. Până acum, din tot ce am filmat eu pe la astfel de întâlniri culturale, nu am ascultat pe cineva care să aducă atât de bine în discuție propria realitate care interferează desigur și cu meseria (nu ai cum să te disociezi tot timpul, nici nu ai avea de ce, meseria e  ca a doua ta haină umană), să o împacheteze într-o așa manieră încât să te și captiveze pe tine, ascultătorul, să îți ridice și întrebări, să îți dea și teme de gândit. Marius Chivu se ocupă cu atât de multe lucruri că te și întrebi câte ore are ziua pentru el și cum le duce pe toate: scrie cronici literare la Dilema Veche, conduce revista de proză scurtă iocan, ține un curs de creative writing, are o emisiune la radio, All you can read, are editoriale în revista ELLE, traduce cărți, scrie cărți.

Lupta de a nu răni în scris: Când ai respect pentru un scriitor nu e foarte ușor să scrii critic despre cartea respectivă, chiar dacă o consideri slabă. Nu doar de jenă, îți pare rău că un scriitor care ție îți place a produs o carte care nu ți-a produs plăcerea pe care te așteptai să o resimți. Dacă autorul este unul important pentru recenzent, orice cronică negativă e de fapt un exercițiu de dezamăgire care nu-i face plăcere. Dacă nu îmi place cartea cuiva prefer să nu mai scriu, pentru că e greu să te descurci în cuvinte pe hârtie cu dezamăgirea de a fi citit cartea slabă a unui autor pe care îl apreciezi.

Utilitatea unei cronici literare: Firește că timpul schimbă perspectivele. Alții își amintesc că datorită ție au o carieră și tu nu-ți amintești să fi scris atât de bine despre ei. Se întâmplă să vină cineva să-ți mulțumească pur și simplu că scrii despre cărți despre care tu de fapt nu ai scris niciodată. Sunt tot felul de reacții posibile și unele chiar extraordinare. De pildă, datorită cronicii mele pozitive la Apropierea, Tudor Giurgiu a descoperit cartea și acum avem un film. În general oameni din alte domenii mă caută după ce citesc cronicile mele și vor să facă un scenariu de film sau o piesă de teatru.

Despre plecarea de la România literară la Dilema Veche: Îmi place să scriu despre cărți într-o revistă non-literară. Îmi place să scriu simplu, să nu fiu nevoit să scriu 12,000 de semne în care să abordez chestiuni de naratologie, care sunt foarte interesante, dar când scrii săptămână de săptămână, an după an, ajungi să te repeți pentru că sunt aceleași scheme. Ai impresia că scrii aceeași cronică, doar că se schimbă subiectul, autorul, personajele și figurile de stil. Și atunci m-am simțit mai confortabil scriind la o revistă care nu este specializată pe literatură.

Schimbare de perspectivă: Am învățat că trebuie să fiu un pic mai indulgent cu scriitorii debutanți. Sunt lucruri pe care le înveți în timp, odată ce te maturizezi. Când ești tânăr și intri în critica literară, îți dorești să razi cât mai mult, pentru că te fură poziția de putere pe care o ai, ești îmbătat de ea. La început, vrei să faci ordine, apoi nu-ți mai pasă, îți dai seama că alte lucruri sunt mai importante și începi să devii mai înțelept. Cred că am făcut și nedreptăți majore pentru că nu poți să fii suficient de pregătit sau de profesionist de la primele tale cronici. Asta e partea dificilă cu cronica literară: e o meserie care se învață în timp. Cu cât scrii mai mult în timp, cu atât ai în urmă texte tot mai slabe, dar pe baza acestor texte se păstrează cariera ta. Am toate textele pe care le-am scris acasă, pentru că sunt foarte ordonat, și uneori mă uit să văd ce am scris despre un autor acum 15 ani și nu recunosc textul. Nu sunt frazele mele, nu știu cine a scris textul respectiv. Dacă mi l-ar așeza cineva sub ochi și m-ar întreba ce părere ai despre textul acesta, i-aș spune-o dar fără să știu că e al meu. Exercițiul scrisului te transformă.

Prefer să scriu proză scurtă și să nu se vândă, în loc să scriu un roman. Am senzația că m-am irosit mai puțin. Plăcerea mea e să scriu proză scurtă, pentru că am mai multe subiecte. Activăm pe o piață mică și dacă scoți din ecuație plăcerea, cu ce rămâi? (Marius Chivu)

Texte inspirate de realitate sau realitate modificată de literatură: Toată literatura e biografică. Îmi explic de ce oamenii au nevoie să creadă că există o legătură majoră între realitate și ficțiune, pentru că altfel ai senzația că te-ai lăsat impresionat în fața unor umbre și nu în fața unor destine în carne și oase. La cursul meu de creative writing când spun că un text nu e bun, primesc argumentul – da, exact așa s-a întâmplat. Și le răspund că literatura funcționează altfel. Alteori le zic: Bravo, foarte bun textul! Și ei plusează: Și a fost și în realitate la fel.  Pe mine mă enervează chestia asta pentru că încerc să-I fac să nu gândească în termenii ăștia de real – inventat, pentru că nu asta contează. Am ajuns să-mi dau seama la cursuri cine scrie din biografie neintervenind deloc. Funcționează altfel pe hârtie o povestire inspirată din realitate sau care relatează ceva din viața reală. Îți dai seama că-i lipsește ceva.

Amintirile aceleiași perioade sunt diferite pentru toată lumea: Ne amintim întâmplări diferite din trecut. Discutând cu tatăl meu, mi-am dat seama de niște lucruri din copilărie că nu se întâmplaseră așa de fapt. În mintea mea ele se transformaseră ușor, căpătaseră un anume contur, am fantazat atât de mult pe ele încât aveam senzația că așa și avuseseră loc. Tatăl meu m-a ajutat să-mi clarific unele amintiri din copilărie, deși am scris odată un articol în Formula AS, legat de o poveste cu bunicii căreia i-am schimbat finalul, apoi i-am dat-o tatălui meu să o citească și l-am întrebat: Îți amintești asta? El spune: Da, exact așa s-a întâmplat. Eu: Nu, nu s-a întâmplat așa! Asta am inventat eu, s-a întâmplat exact invers. El: Nu, exact așa cum ai scris tu s-a întâmplat!  Întâmplările în scris au o altă coerență spre deosebire de realitate.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți