De acum și de atunci…

Ai simțit vreodată că faci un lucru complet inutil și că nu te poți liniști sau trece mai departe până nu îl faci? Secondo me, un lucru complet inutil este să așezi trecutul pe post de prezent, să trăiești retroactiv, să nu te adaptezi, să nu te integrezi în vremurile din care faci parte… Dar și mai grave ca lucrurile complet inutile sunt nedreptatea și minciuna. Aș fi nedreaptă dacă mi-aș renega prezentul, dar dacă ar trebui să aleg între trecut și viitor, probabil aș minți indiferent de alegere… Între acum și atunci, pentru mine, nu este o mare diferență pentru că eu nu delimitez timpul și prefer să mă definesc în funcție de emoțiile și experiențele trăite.

Acum și atunci pentru mine înseamnă aproape același lucru dacă privesc lumea cu inima. Uneori din prisma intensității emoțiilor și experiențelor, atunci devine mult mai important decât acum și mă întreb ce rost are să mă învălui în emoții retroactive, care acum sunt doar niște amintiri sau poate că nu au existat niciodată așa cum le percep eu, pentru că nu pot fi dovedite pe deplin…

Teatrul te pedepsește dacă nu se întâmplă să te afli în același interval temporal cu el… Când îi urmezi calea și te transformi în teatroholic, dependentul fără leac spectacole de teatru, simți că nu ești complet, nu trăiești din plin dacă nu ești acolo, dacă nu simți cum sala întreagă devine o inimă infinită care bate datorită artei pe care nu o poți niciodată cuprinde în cuvinte.  Energia dintre spectacol și publicul lui… Teatroholicul fără remediu nu poate trăi fără spectacol, dar cu toate acestea nu se poate îndrăgosti de orice spectacol…

Îndrăgostirea de spectacole e un sentiment care a încolțit în sufletul meu acum două decenii, din copilărie, și mi-am dat seama că nimic nu se compară cu experiența de a fi la teatru și nimic din ce se întâmplă în sala de spectacol nu poate fi luat acasă. Trebuie să fii prezent acolo, cu toate simțurile prelungite, extinse, pregătite de nou în toate formele lui, fără să preiei asta în viața reală. A fi la teatru îți oferă șansa de a trăi o viață secretă prin care ia amploare interiorul tău, your secret you that never comes through.

Iată ce scriam în data de 16 decembrie 2012 cu stiloul cu cerneală în micul meu jurnal-agendă:

Teatrul îți arată că nu există limite ale exprimării artistice, te face să îți reînvii mijloacele creativității când ești invalid în scaunul de tăcere al spectatorului. Teatrul te face să realizezi cât de trecător ești și că nimic din ceea ce ți se întâmplă nu îți aparține. Nimic nu e al tău din moment ce totul e generat sau cedat. Nu vei fi niciodată cunoscut pentru cum îți e sufletul, vei fi reperat după fapte…

„Răscolește-i inima” (vocea superbă a Luizei Zan)

Un spectacol de Radu Afrim nu-l pot vedea de mai multe ori pentru că impactul primei vizionări e atât de puternic și mi se amprentează în suflet și în simțiri, pe care nu vreau să le confund cu altele. Nu mi-am mai dorit ca rațiunea să ia locul sentimentului și am uitat de coordonatele tehnice ale actului artistic. M-am lăsat în voia emoțiilor creative, pentru că era ireal ce venea spre mine dinspre scenă, ce fel de trăiri mă traversau… Spectacolul acesta m-a îndreptat către viață așa cum nu am curajul să o trăiesc, fără fricile care baricadează toate posibilele reușite sau acțiuni. Scântei de viață cu multe urme de moarte… Muzica angelică… Arta lui Radu Afrim e personalizată de la scenografie (pământ pe scenă) până la coregrafie (dans în pământ), mișcările scenice se sincronizează cu bătăile inimilor noastre. Cel puțin de pe rândul pe care am stat eu. Arta lui Radu Afrim e de o originalitate dură, invazivă și contagioasă, îți cutremură sufletul și îți deschide mintea, îți răspunde la întrebări vechi și te lasă cu altele noi.  Nu poți povesti un spectacol de teatru, dar dacă ai talent mai degrabă povestești ce ți s-a întâmplat vizionându-l.

–  Azi s-au împlinit 5 ani de la premiera spectacolului Năpasta, i-am spus lui Marius Manole.

–   Aici am repetat Năpasta, înainte era un bar, acum e o expoziție, îmi spune el. Ce păcat că nu se mai joacă! Era așa de frumos… E un spectacol pe care l-am iubit foarte tare. Ion Nebunul era unul dintre rolurile cele mai bune pe care le-am făcut.

–  Da, nu se mai joacă și acum pot să vorbesc despre final…

–  Când mă îngropam în pământ.

–  După ce te îngropai în pământ, erai adus pe brațe de colegi.

– A, poza de final! Ce frumos…

–  Atunci văzându-te mort purtat pe brațe, am avut impresia că moare o epocă…

–  Un timp al teatrului

–  Chiar tu ai spus într-un interviu că nu mai ai unde să te întorci…

–  Da. S-au schimbat timpurile. Noi ne-am schimbat. E normal să fie așa. Nu poate să nu-ți pară rău. Noua epocă vine cu lucruri bune și cu lucruri mai puțin bune. E important cât de adaptabil ești și cât de tare poți să faci față noilor cerințe.

–  Ți-ai schimbat alegerile profesionale?

–  Nu am schimbat nimic în alegerile profesionale, doar că timpul facerii unui spectacol e mult mai alert. Nu mai ai timp să stai, să cauți la repetiții luni de zile, cum durau pe timpuri. Știi că pe timpuri spectacolele se făceau în 6 luni de zile? Nimeni nu mai are nici timpul, nici nervii, nici răbdarea să mai facă așa ceva acum. Trebuie să suporți un tip de public care uneori nu e foarte educat. Pe timpuri nu prea se întâmpla lucrul ăsta.

Când timpul îți fură un spectacol de care ești îndrăgostit, ești foarte dezorientat. Și observi cum sentimentul de îndrăgosteală dispare încet-încet, și începi să te învinuiești – fac prea multe lucruri și nu mai am timp să îmi deschid inima către emoție? Sau am devenit un om rigid, tranșant, în care emoțiile s-au ofilit, s-au dezlipit și au căzut ca frunzele toamnei târzii? Un lucru e cert: faptele au înlocuit emoțiile, și atunci simțind un fel de vid mi se face dor de trecut…

Astăzi 16 decembrie 2017 s-au împlinit 5 ani de la premiera spectacolului Năpasta,  regia Radu Afrim cu Marius Manole în rolul lui Ion Nebunul. Deși prevesteam o relație de lungă durată, am avut o singură întâlnire cu acest spectacol, un one-night-story, care e și acum o amintire nedeteriorată de vâltoarea timpului, un tablou al emoțiilor pe care îl accesăm din când în când ca un reper de măiestrie și o repoziționare a valorilor personale. Efectul întâlnirii continuă să fie simțit. Operele de artă (vie) lucrează asupra ta și la ani distanță cu multe alte spectacole asimilate sau nu. Întâlnirea cu un spectacol ca acesta e deopotrivă efemeră și eternă. Emoția nu poate fi limitată și delimitată de timp. Ea izvorăște ca o rană vie cu sânge proaspăt care se scurge în sticluțele de recoltare și poate va salva o viață în curând.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți