Însemnările unui nebun. Gânduri după 2 reprezentații în aceeași zi

Înainte de început:

Teatrul te răscolește ca o furtună de amintiri inevitabile

Teatrul te rănește în cel mai dulce mod posibil

Teatrul te bandajează

Teatrul te ține în viață

Sau cel puțin îți amintește că ai o inimă

Sub efectul spectacolului întins pe 2 reprezentații, mi-am dat seama că relația mea cu teatrul e foarte fragilă și se modifică în timp, dar nu se pierde niciodată. Chiar dacă unele spectacole nu se mai joacă, relațiile mele cu ele au rămas bine pironite în inima mea. Cei care nu revin la spectacole, pentru că au fost profund marcați de prima și singura întâlnire cu un anumit spectacol, nici nu știu ce bucurie pierd! E un adevărat privilegiu de a  vedea un spectacol ca Însemările unui nebun, cu care m-am întâlnit în alte ipostaze ale vieții mele, în februarie 2013, data premierei, pe când se juca la altă sală, tot arcubiană.

Câte vieți au trecut de atunci și câte s-au schimbat? Iată că revin la acest spectacol așa cum m-aș întoarce la un prieten vechi, la un colț uitat de suflet, la ceva ce doar noi doi știm. Un spectacol cu care ai pornit la drum încă de la premieră e ca un desfășurător al vieții spectatorului, pentru că te raportezi la el pe măsură ce îl vezi – iarna, primăvara, vara, toamna. Teatrul e un barometru perfect al vieții interioare și exterioare. Îmi e reper permanent a ceea ce sunt ca om, iar ceea ce trăiesc la întâlnirea cu un spectacol este o stare de reverie nealterată de trecerea timpului sau de schimbările inevitabile ale vieții, și asta îmi doresc să nu se schimbe niciodată. Întâlnirea cu arta vie e un dar pe care nu voi ajunge niciodată să îl prețuiesc de ajuns.

Pe 8 noiembrie 2017 am (re)văzut Însemnările unui nebun – 2 reprezentații consecutive la sala nouă de la Arcub, Hanul Gabroveni.

Muzica și teatrul rămân prima mea iubire. Iar muzica și teatrul sunt elementele principale din Însemnările unui nebun. Muzica de vioară a lui Alexander Bălănescu evidențiază fiecare vibrație, fiecare răscolire, amplifică, în percepția mea, tensiunea spectacolului. Nu există scenă în noua sală a Arcubului. Am intrat cu un fel de rușine pentru că a trebuit să calc pe locul scenei demilitat de spațiu ca să ajung la locul meu. Așa au făcut toți spectatorii care au epuizat biletele la ambele reprezentații. E o senzație foarte ciudată să mă uit în jos spre locul în care ar trebui să fie scena, dar nu e, e doar podeaua pe care am intrat. Dispunerea publicului arată ca un munte, iar artiștii sunt la baza lui. Propagarea energiei nu se mai face printr-un arc de cerc, ci prin săgeți oblice.

Sunt două reprezentații… Am puțină teamă de ce va urma, pentru că nu știu cum va ieși spectacolul în condițiile tehnice date… Eu însămi nu sunt în cea mai bună formă fizică de a mă afla la un spectacol și îmi spun că dacă prima reprezentație nu iese bine, nu are rost să mai stau la a doua. În loc să scriu de rău de teatru, să murdăresc munca unei întregi echipe, chiar dacă nu e pe gustul meu de teatroholic, prefer să nu scriu nimic. Luminile se sting și se aprind emoțiile dinspre scenă.

Mi s-a schimbat starea instant când am auzit muzica viorii lui Alexander Bălănescu și când am auzit vocea lui Marius Manole. Sunetul e primul la care vibrez în teatru.  Dacă la cinema ai un ecran mare cu un cadru strâns pe fața actorilor ca să le vezi expresia și să rezonezi cu ea sau nu,  la teatru e de două ori mai greu să te conectezi la un spectacol de teatru. Teatrul evidențiază latura umană a artei în starea ei pură, fără mari artificii sau convenții tehnice. Am nevoie să simt realitatea prin starea de visare pe care mi-o induce teatrul. Să visez cu ochii deschiși este exact ceea ce nu pot trăi în afara ușilor teatrului. În realitatea dincolo de teatru, visul nu își are locul în ea, e respins de lucrurile concrete de care avem nevoie pentru a supraviețui.

Așa sunt oamenii obișnuiți, lor nu le poți vorbi despre lucruri abstracte.  

Cred că arta e atunci când uiți cine e omul din fața ta, uiți de artist, și te lași în voia lumii invizibile în care abia aștept să pătrund imediat cum se sting luminile în sală. Sunt un om simplu, dar un spectator foarte pretențios. Nu vin la teatru ca să pierd timp, ci ca să câștig timp. Vin să mai simt o boare de tinerețe, de prospețime, când totul e oboseală și uzură. Orele acelea petrecute acolo înseamnă timpul investit în sufletul meu, iar de obicei aleg să reinvestesc într-un spectacol cu care am pornit la drum, pentru că e și un fel de a auto-verificare. Incredibil cât de multe lucruri care însemnau ceva, uitate undeva în sertarele minții, prind viață și încep să-ți vorbească. Amuțești, nu știi ce să spui, pentru că nu le mai cunoști limba în care vorbesc.

    Poate că nici eu nu știu cine sunt cu adevărat.

Aceasta este replica pregnantă care mi-a rămas întipărită în minte de la prima reprezentație și a 7-a întâlnire cu Însemnările unui nebun, spectacolul la care intrasem decisă să plec imediat după, dar când s-au terminat aplauzele îmi doream să am un buton pe care să apăs și să înceapă din nou. Ce noroc! Mai urma o reprezentație! Mai am și noroc uneori… Descoperit de oameni și acum la 5 ani de la premieră, cred că e esențial de specificat pentru cei care îl vor descoperi pe viitor că Însemnările unui nebun e un spectacol într-un singur personaj interpretat de Marius Manole, spectacol în care există muzică live cântată de violonistul Alexander Bălănescu. Asta e tot (!) Cu cât un spectacol are o distribuție mai restrânsă, cu atât este mai dificil pentru actori, pentru că neavând parteneri, singurul partener este publicul, cu care nu ai repetiții, care e plin de surprize de fiecare dată.

Există și un decor gigantic pe care îl mută actorul singur și recuzită. Obiectele mele preferate sunt creioanele și ascuțitoarea electrică. Le-am perceput ca pe o metaforă:  fiecare creion reprezintă o calitate umană, procesul de ascuțire e consumul acelei calități în folosul lumii, iar ascuțitoarea e însăși lumea. Prin urmare, lumea îți folosește calitățile pentru binele tuturor în afară de al tău, iar asta înseamnă extenuare. Să dai, să dai, până nu mai știi ce ai, cine ești și de ce faci ceea ce faci.  Nu trebuie să fii un funcționar titular rus de la 1800 ca să  conștientizezi asta. Creta cu care sunt notate datele zilelor pe perete ca un deținut în închisoarea propriilor gânduri și sentimente. Creta simbolizează evanescența vieții. În fiecare zi moartea este tot mai aproape, iar înnebunirea este felul omului de a ieși în afara clepsidrei vieții și de a trăi după coordonate proprii.

Cu cât se îndepărtează de lumea exterioară cu atât se înalță spre lumea lui interioară undeva la granița inexistentă dintre două state de pe 2 continente diferite. Limita este doar universul! Ori oamenii nu sunt pregătiți să înțeleagă asta. Se simt amenințați de nou, de necunoscut, și atunci încep să-l condamne la exil. Suferința lui Popriscin de a lupta cu imposibilul, de a fi restricționat, de a fi constrâns, de a nu ți se îngădui să iubești pe cine vrei să iubești, de a nu ți se oferi o șansă ca să-ți demonstreze adevăratul potențial profesional, în această suferință se poate regăsi oricine a avut de înfruntat o nedreptate în viața sa. De cele mai multe ori lupta de a învinge o nedreptate este inutilă și istovitoare, dar asta nu înseamnă că trebui să renunți la bătălie înainte de a ajunge pe câmpul de luptă. Inexplicabil, mie teatrul îmi dă o forță neobișnuită prin care mă înham la luptă. Dacă alegi să rămâi tăcut în fața nedreptății, atunci ești de acord cu ea, iar eu prefer să o confrunt, să nu regret că nu am făcut ceva când aș fi putut face, oricât m-ar costa asta.

După două reprezentații ale Însemnărilor unui nebun am plecat încărcată cu energii de război care mi-au adus pacea interioară.  Nu îmi dau seama cum face, dar teatrul mă ajută să-mi regăsesc forța pe care mi-o irosesc în lucruri nesemnificative. Uneori intru într-o stare în care accept lucrurile așa cum vin fără să obiectez, dacă sunt bune sau rele, nu cred că e sănătos. Prin teatru am învățat că există un infinit de moduri de a face lucrurile, de a reacționa, de a acționa. Am învățat să gândesc și să simt liber. Mi-am dat seama că un spectacol seamănă foarte mult cu o zi din viața obișnuită în care dacă ai dat greș, poți repara greșeala în ziua următoare. Prin teatru, mi-am auzit vocea interioară cel mai clar și m-am convins cât de important e să nu o lași să pălească în fața urletelor exterioare. Când afară sunt urlete străpungătoare, tu fii o simfonie de idei binefăcătoare.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți