Octav. Gânduri după film

Octav e primul film românesc de care m-am îndrăgostit absolut deși văd filme de cel puțin 20 de ani încoace. Primul film românesc care m-a cucerit de la primul cadru și am crezut că este o reclamă doar. Primul film românesc care mi-a trezit toate simțurile – bucuria și emoția, iar la final, lacrimi din acelea de copil cu tremur de buze și suspine… M-am rușinat de reacția mea, dar m-am uitat în stânga și în dreapta la colegii de rând din arhiplinul Cinema Florin Piersic din Cluj-Napoca și am putut observa reacții ca ale mele. Deci emoția nu a fost singulară! Inclusiv doamnei care a prezentat sesiunea de întrebări și răspunsuri cu o parte din echipa filmului i se simțea emoția în glas.
Când dragostea pentru frumosul vieții se vede în fiecare detaliu din film, atunci intuiești că regizorul este un om rafinat, cu bun-gust și pasionat de artă, că o creație pe care o prezintă publicului numeros (așa cum a fost în seara de 6 octombrie 2017) este acel refugiu în care mergi să te vindeci de lumea exterioară. Ori, asta caut eu ca spectator la cinema. Am pretenția să nu ies din sală mai rău decât am intrat. M-am dus într-un suflet la acest film mai ales că în orașul-labirint Cluj-Napoca mă pierd încă destul de ușor. Pe lumina lunii pline zâmbind dintre nori am traversat străduțele de la recitalul lui Alexandru Tomescu la un film cu o profundă legătură cu muzica și artele plastice și cu ancorarea lor în România interbelică. Simboluri. Semnificații. Salturi curajoase dintr-un timp în altul. Un film intitulat cu tâlc – Octav.
Totul e reverie în acest film creat de domnul Serge Ioan Celebidachi, care a declarat la sesiunea de întrebări și răspunsuri după proiecție, că s-a inspirat în scrierea scenariului de oamenii pe care i-a cunoscut în casa tatălui său, dirijorul Sergiu Celibidache. De la conferința de presă a filmului am aflat de la soția regizorului, Adela Vrânceanu Celebidachi, care este și producătorul lui, că bugetul a fost de peste 1 milion de euro și că a fost strâns în doar 2 zile, ceva cu adevărat impresionant, care merită aprecieri constante.
Povestea este recognoscibilă cumva, dar are un element care mie personal mi-a plăcut la nebunie – trăirea retroactivă a personajului principal, Octav. Viața lui din prezent și contopirea ei cu viața lui trecută. Se întoarce la casa în care și-a petrecut copilăria cu familia sa și intră într-un carusel al amintirilor care-i provoacă stări contrastante. Este omul care a căutat iubirea și siguranța în tot ceea ce a simțit din partea părinților și fraților lui. Jocurile copilăriei, ritualul luatului mesei împreună, atelierul de pictură al mamei, darul tatălui de a cânta la pian, toate astea îi recreează lui Octav, care avea 84 de ani acum, o viață retroactivă. El se uită la curtea goală la asfințit dar vede băieții jucându-se cu mingea prin noroi, jocul de-a v-ați ascunselea în pădure, câinele casei, mâncarea cea mai bună făcută de bucătăreasa tânără. Filmul parcă te ia de mână în mod elegant și te invită să faci parte din povestea lui Octav, te invită să reflectezi la ritmul nemilos al timpului, cât de aproape sunt copilăria și bătrânețea de fapt și cât de puține lucruri poți face în acest timp care pare nelimitat în mod evident fals, în tinerețea fragedă. Octav caută dragostea în fiecare colț al casei părăsite. Dragostea apare sub forma unei fetițe care era colega lui de joacă în anii copilăriei. Aici vârsta trupească dispare în negura pădurii, sufletele se desprind de corp și se întâlnesc pe un alt plan – cel ceresc unde nimeni nu întreabă câți ani are fiecare. Un suflet de copil și un suflet de bătrân împreună în căutarea adevărului frământărilor interioare, în alinarea durerii pierderii definitive a unei existențe pure și fără probleme.
Din relația celor două personaje (Octav și Ana) ne dăm seama de ce bunicii se înțeleg atât de bine cu nepoții și ni se face dor poate de acea perioadă când totul e bine și sigur în curtea înflorită și înmiresmată de la țară, de apa de la fântână, de cântecul rândunelelor de pe bolta cu viță de vie, de cântatul cocoșului în zorii zilei, de cățăratul în vișin, cireș și nuc, și pe acoperiș, de stelele care străluceau cel mai puternic în serile senine de vară privindu-le de pe prispă ascultând mici concerte greierești. Nimic nu a mai rămas la fel și nici nu are cum. Vremurile schimbă oamenii mai mult decât pot oamenii schimba vremurile. Filmul acesta mi-a amintit că există o Românie pitorească pe care am știut că o iubesc dinainte de a afla de ea din manualele școlare.
Creatorul acestui film, domnul Serge Ioan Celebidachi este profund îndrăgostit de România, fără ca filmul să fie unul naționalist, alege să ilustreze pe peliculă exact poveștile de odinioară spuse de bunici în care totul se făcea cu sens, cu eleganță, cu maniere, cu încredere în ziua de mâine, pe care o câștigai prin munca cinstită, și alege să împărtășească și cu iubitorii de frumos aceste aspecte, care sunt atât de greu de pus într-o poveste cinematografică. Întotdeana frumosul, binele, utilul, liniștea, pacea au fost greu de ecranizat pentru că poate au rimat cu plictiseală pentru alții. Dar filmul nu e deloc un tablou perfect al unei realități inexistente. Octav e un film ca viața în care frumosul este zdruncinat de probleme, pictura și muzica sunt un refugiu, și tot așa. Oamenii înainte se luptau să găsească soluții la problemele cotidiene, nu se afundau în ele. Viața era dură și cu mult mai puține soluții decât există în ziua de azi, dar ei nu se lăsau păgubaș. Caracterul lor și dorința de a răzbi erau mai puternice decât orice povară de dus pe umeri sau obstacol întâlnit.
Cum a simțit domnul Marcel Iureș experiența rolului lui Octav, dar și intențiile domnului regizor Serge Ioan Celebidachi, aflăm din minivideourile de la mai jos.

Verbs describe us
0

Leave a Reply