Exercițiu de sinceritate. Inima e aici?

Din 10 lucruri pe care le fac într-o zi, doar unul este cu adevărat aproape de inima mea și de aici îmi dau seama cât de puțin timp am la dispoziție de fapt pentru a face lucrurile chiar dacă unesc ziua cu noaptea și noaptea cu ziua. Așadar, mă încăpățânez să aleg cel puțin o dată pe zi un lucru care să-mi bucure inima. Trăiesc în epoca exploziei de informație și de evenimente dedicate tuturor categoriilor de public și pot doar să mă declar teribil de încântată când într-o zi de weekend în București pot asista la 6 evenimente culturale diferite.

La 2 ani și 8 luni, am adunat pe platforma culturală pe care am inițiat-o Verbs describe us 500 de materiale scrise și 1000 de materiale filmate cu personalități culturale românești și internaționale. Dar nu am construit Verbs describe us pentru a ridica osanale creatorilor de cultură, ci mi-am dorit să am o platformă dedicată emoției exprimate de creația lor și receptate de mine, gurmandul cultural. Am căutat emoția în spectacolele de pe scenele de teatru convențional sau neconvențional, în sala de concert, în galeriile de artă, la cinema și în medii literare aparent rigide și total rupte de mediul artistic cum ar fi lansările de carte sau conferințe. Emoția a căpătat cele mai curioase forme și a fost acolo unde mă așteptam cel mai puțin să o găsesc.

Branduită cu badgeuri de la 3 festivaluri în desfășurare, cu gânduri fragmentate referitoare la ce am făcut și ce trebuie să fac în materie de text și video referitor la evenimentele care vin ca un blestem și o binecuvântare asupra mea, ajung să mă pierd pe bună dreptate, pentru că nu apuc realmente să mă bucur de întâlnirea cu un spectacol, un artist, pentru că orologiul interior anunță începerea următorului eveniment. Alerg cu trepiedul ca un pietroi de moară în spinare și restul recuzitei mele de culturaholic și tot ce-mi doresc este să prind loc bun în sală, fără să deranjez pe nimeni. Alerg pe scări, dar ușor ca să nu se audă, nu știu pe unde să o iau, dar știu exact unde vreau să ajung așa că întotdeauna găsesc o soluție în drumuri întortocheate sau prea multe alternative. Spunea un actor când iubești ceea ce faci, atunci acel lucru merită toate eforturile. De acord, dar uneori ceea ce faci îți ocupă tot timpul și toată energia încât iubirea rămâne deoparte și atunci intervine o oarecare rutină care duce la robotizare. Mi s-a spus anul trecut că sunt un roboțel cultural și atunci am realizat că mi-am pedepsit fără intenție inima.

Alerg cu pași repezi fără zgomot spre următoarea destinație culturală. Tot ce îmi doresc este să le fac pe toate la timp. Intru pe o ușă și în mod firesc mă așez pe scări. Cobor înlăuntrul sufletului meu și timpul se oprește în timp ce dincolo de ușă se aude muzica. Începe un vis.
Cu cât mai mult mă îndepărtez de copilărie, cu atât mă întorc către ea, și nu neapărat la copilărie în sine, ci la pasiunile mele de atunci, pe care singură mi le-am ales, și care de-a lungul anilor sunt singurele constante din viața mea. Eu m-am schimbat, oamenii s-au schimbat, dar pasiunile mele niciodată. Ele sunt punctul meu de bucurie stabilă căruia mereu îi descopăr valențe noi și din ce am trăit până acum sunt singura sursă de energie care mă încarcă fără să-mi ceară altceva în schimb. Așadar, o pasiune menținută din copilărie sau de ani buni se dovește a fi benefică în timp.

În vârtejul în care m-am aruncat de bună voie, inima s-a autosuspendat din funcție și mintea a uitat că există și un loc de evadare din cotidian, un loc accesibil prin ceea ce iubim – în cazul de față arta. Nu, nu mai vreau artă! Sunt sătulă, îmi spun! Orice eveniment cultural sau artistic atârnă o mare responsabilitate pe spatele meu, care e mai anevoioasă decât trepiedul-pietroi. Invitațiile la premiere, conferințe, lansări, vernisaje, festivaluri sunt măgulitoare și copleșitoare, iar de cele mai multe ori îmi doresc să mă multiplic ca să ajung la toate, pentru că majoritatea se întâmplă aproape la aceeași oră. Repede apoi la masa de lucru, editare video, transcript, alcătuire text, alegere poză ilustratoare, postare, sharuire, follow-up, pe lângă emailuri și telefoane și entuziasmul nebun de a fi tot timpul contra unui cronomentru interior pe care nu-l combat niciodată. Acul ticăie și picioarele merg pe ritmul impus de ac.

Ușa! Asta e ușa? Aici trebuia să ajung? Se aude muzica… E muzica pe care o știu! Am ajuns bine. Ba nu am ajuns… Muzica e tot mai sus, tot mai aproape de cer și eu tot mai aproape de gol. Muzica îmi dă aripi și eu nu știu să le folosesc. Îmi dă culori și eu nu am o planșă pe care să le aștern. Pe acordurile muzicii am început să sculptez aerul și din formele invizibile mi-am ținut în palmă inima. Nu dispăruse de prisos. Nu abdicase din funcția ei vitală. Vibra pe muzică și cu vibrația ei începeam și eu să zbor. Nu vreau să mă întorc în copilărie. De pe atunci visez să ajung aici. Să fiu aproape de creatorii de artă vie, să fiu de folos prin ceea ce fac atât lor cât și iubitorilor de artă. Să fac ceva care să fie frumos, bun și util atât artiștilor cât și publicului, printre care mă număr și eu, desigur. Cum spun marii jurnaliști pe care eu îi admir, ei nu încetează niciodată să fie spectatori, consumatori de cultură dincolo de profesia lor. Haina de spectator iubitor de artă și dependent de ea este veșmântul pe care nu mi l-aș dori vreodată să-l uzez indiferent câte sute sau mii de materiale mi-ar uza mie puterile de mic tastator de texte și editor de minivideouri.
Din 10 lucruri pe care le fac într-o zi, unul e aproape de inima mea, iar asta se întâmplă rar. Odată la 20 de ani se întâmplă să intru pe o ușă fermecată, după ce am urcat niște scări interminabile și să ascult o muzică nouă, dar cunoscută totuși. Să iei parte la repetițiile artistului preferat din copilărie este o senzație pe care o doresc fiecărui iubitor de artă vie în parte. Să asculți în premieră melodii noi, ce vor fi lansate în scurt timp. Să te întâlnești cu sunetul, cu ritmul, cu versul, toate noi, să învingi demonul comparației. De fiecare dată când ascult o melodie nouă care îmi place parcă mă înnoiesc și eu sufletește, devin mai fresh. Hei, concentrează-te! Nu mai ai 10 ani să visezi cu ochii deschiși lumi imaginare create de muzică! Așa este. Am de 3 ori 10 ani acum, ceea ce înseamnă că pot visa triplu. Mulțumesc artei vii care îmi alimentează visul de a fi altcineva în fiecare zi, de  a lupta cu imposibilul și de a face binele, frumosul și utilul posibile prin forțe proprii.  Ne vedem la spectacole!

 

Verbs describe us
0

Scrie ce simți