Marius Chivu: În capul nostru ideile sunt întotdeauna minunate.

Am avut de ales între două evenimente cu iz literar în această seară:  o întâlnire la care lua cuvântul un fost profesor de masterat al meu și o discuție deschisă dintre un tânăr autor și inițiator de proiecte literare pentru tineri. Recunosc că am oscilat până în ultima clipă în a face o alegere, pentru că indiferent ce alegeam îmi părea deja rău că nu puteam merge la amândouă și că ratam ceva foarte important pentru gurmandul cultural ce sunt.  Am făcut un sondaj pe pagina mea de socializare și în urma răspunsului am ales. Îmi pare atât de bine că am reușit să ajung la Creative Talking cu Andreea Răsuceanu, eveniment al cărui invitat a fost scriitorul Marius Chivu. El nu e doar scriitor, e traducător, critic literar,  are și o emisiune All you can read la Urban Sunsets, a inițiat proiectul editorial al revistei de proză scurtă Iocan, în care sunt publicați tinerii autori, iar de 6 ani predă un curs de creative writing adresat tuturor celor pasionați și interesați de domeniu, selectați în urma unei probe scrise.

Dincolo de aceste detalii tehnice, vreau neapărat să spun că mi-a plăcut absolut felul în care a ales să aducă în atenția celor prezenți realitatea în care se regăsește literatura astăzi și mai mult modul în care se raportează oamenii la cărți, ce rol joacă ele în viața lor astăzi. Deși realitatea zugrăvită nu este una favorabilă cărții și nici omului, iată că a existat forța și determinarea în cineva de a nu lăsa lucrurile așa, de a se încumeta la o schimbare sau la mai multe și de a lucra în permanență asupra lor. M-a impresionat un om precum Marius Chivu. L-am mai filmat și la alte lansări. De fapt îl tot filmez de vreo 3-4 ani, dar niciodată nu am avut ocazia să îl ascult atât de mult vorbind aplicat despre realitatea din afara unei cărți și nu despre povestea frumoasă din paginile ei.  Faptul că nimic nu e sigur în realitatea din care facem cu toții parte azi, poate ar trebui să ne îndemne pe noi cei care ne dăm seama de asta să ne dorim mai multă siguranță și să facem tot posibilul să o obținem. De exemplu, eu mi-am luat ambele lui cărți de călătorie, ca să fiu sigură că am investit în niște vacanțe pe care nu mi le voi permite niciodată, dar din care voi face parte datorită scriiturii lui – Trei săptămâni în Anzi și Trei săptămâni în Himalaya.

Scopul cursului de creative writing: Ce facem cu adevărat important la cursul de creative writing este să învățăm oamenii să citească. Școala nu îi învață să citească. Școala îi învață pe copii să memoreze niște comentarii scrise de niște oameni care au citit textele acelea acum 20 de ani. Mi-aș dori foarte mult să existe profesori care le dau copiilor texte din manual să citească și care îi lasă pe copii să spună ce vor. Nu le spun dinainte ce trebuie să spună. Nu îi înnebunesc cu intriga, cu desfășurarea acțiunii, cu deznodământul și toate lucrurile acelea care nu se aplică în toate formele de proză. Probabil că există astfel de profesori, nu vreau să generalizez.

Școala omoară plăcerea lecturii: Copiii sunt stricați de la început de școală. Nu au încredere că pot citi un text. Când discută despre literatură în clasă nu sunt lăsați să aibă alte păreri, chiar dacă sunt neconvenționale sau poate chiar greșite, nu știu, exagerate. Și atunci sunt uniformizați, iar când vin la noi la curs se blochează. Nu e din cauza mea și a lui Florin, e din cauza școlii. Școala i-a învățat să nu spună ceea ce cred. Despre analfabetismul funcțional: 42 % dintre copiii care ies din școală ei tehnic știu să citească, doar că nu înțeleg ce citesc. De ce nu înțeleg? Pentru că nu au avut exercițiul cu adevărat de a înțelege textele pe care le citeau la școală.  La cursul nostru îi învățăm să citească din nou. Îi luăm propoziție cu propoziție și îi învățăm să fie atenți la detalii și să citească dincolo de ceea ce nu ne-a spus foarte clar și explicit autorii. Îi învățăm să citească printre rânduri. Cursul acesta încearcă să îndrepte dezastrul făcut de școală.

Întâlnirea dintre muzică și poezie: E foarte ușor să-i faci pe oameni să descopere plăcerile cititului. Trebuie doar să știi cum să discuți cu ei. De pildă, cele mai plăcute întâlniri pe care le am sunt în licee. Vrei să vorbești despre o poezie? Începe cu versuri de la Lana del Rey sau Adele. Imediat le-ai stârnit interesul, pentru că până la urmă și piesele de muzică pop sunt despre dragoste pierdută, despre relații stricate, despre viața care trece, temele mari ale poeziei.

O metodă de împrietenire a tinerilor cu literatura: E o teorie clasică: tinerilor ar trebui să le predai de fapt literatura pornind de la contemporani, de la cărțile cu subiecte actuale, scrise de scriitorii în viață. Pe măsură ce învață cum e cu literatura trebuie să se ducă înapoi în istorie și să ajungă la clasicii care de fapt sunt foarte grei. Ce înțelege o fată de 10-11 ani despre drama femeii măritate, neiubite?

Bucuria de a scrie vs. iluzia de a fi celebru: La curs se mai face o triere – cursanții își descoperă plăcerea de a scrie bine și nu pe aceea iluzorie de a fi publicați cu orice preț. E foarte greu să îi faci să renunțe la iluzia că odată publicați devin cineva. E foarte dificil să le explici că în România piața de carte e atât de mică încât diferența dintre un scriitor publicat și unul nepublicat este de cele mai multe ori insesizabilă. Un autor român contemporan publică un roman într-un tiraj de 1000 de exemplare. Dacă o carte costă 25 de lei, doar 2 lei ajung la scriitor și aceia sunt impozabili.

Realitatea alarmantă a pieței de carte românești: Industria cărții e singura industrie din România care nu a crescut. Orice se consumă mai mult. Cărțile merg la fel ca acum 15 ani. Nu se schimbă nimic în bine. E industria care stagnează și nu se întâmplă nimic cu ea. A făcut cineva ceva pentru piața de carte românească? S-au închis librării. Costă foarte mult întreținerea unei librării. Poate ar trebuie să existe niște subvencții pentru genul acesta de afacere. În România sunt 325 de orașe și 160 de librării, iar din astea 70 și ceva sunt în București. Sunt câteva sute de localități care nu au librării în țara asta. De ce? Pentru că e foarte greu să ții o librărie când se vând 6 cărți pe an. Și atunci ar trebui sprijinite, pentru că altfel o să ne trezim într-o zi că nu mai vrea nimeni să investească în ele. Să ții o editură înseamnă să faci bani ca să poți plăti oamenii care muncesc la ea. În spatele unei cărți e autorul, e redactorul, e corectorul, e omul care a făcut coperta, e cel de la depozit, e contabilul, e librarul. E o întreagă armată în spatele fiecărei cărți și armata asta trebuie plătită.

Un exemplu rar și fericit de autor de succes și calitativ: Mircea Cărtărescu este un paradox – el e cel mai mare scriitor contemporan și cel mai bine vândut. În nici o altă țară nu se întâmplă așa, de obicei autorul cel mai bine vândut e un autor comercial, iar cel foarte bun are premii, are stimă și vânzări decente. Humanitas publicase știrea că s-a vândut exemplarul cu numărul 500.000 din opera lui Mircea Cărtărescu. Dacă judecai în perspectivă, erau jumătate de milion de cărți în 25 de ani din toate titlurile – poezie, proză, eseuri.

Cum ajutăm scriitorii români contemporani: Dacă vă place un autor român, cumpărați-i cartea și nu o cumpărați doar pentru voi, cumpărați-o și pentru prietenii voștri care știți că citesc. Faceți cadou cărți! S-a pierdut chestia asta cu făcutul cărților cadou. Vorbiți-le prietenilor voștri despre cărțile pe care voi le-ați citit și v-au plăcut. Așa cum avem noi grijă de noi așa o să ne regăsim peste câțiva ani împreună. Suntem un fel de sectă. Sunt sigur că ne-am mai întâlnit pe la târguri de carte. Dacă vă place o carte postați citate din ea pe facebook sau pozați-i coperta pe instagram. Trebuie să avem grijă de noi, pentru că altfel nimeni nu ne bagă în seamă. Din păcate trăim vremuri foarte ciudate și foarte dezamăgitoare și am văzut cu toții anul ăsta câte nenorociri ni s-au întâmplat și câte continuă să ni se întâmple. Partea frumoasă este că avem cum să facem o grămadă de lucruri.

Ideea și punerea ei în practică: În capul nostru ideile sunt întotdeauna minunate, perfecte, fără cusur, dar când te apuci să le pui în practică, niciodată nu ies așa. Woody Allen are o vorbă care mie mi se pare un principiu formidabil – când el creează ceva, încearcă să strice cât mai puțin ideea de la care a pornit. În capul tău este perfect și când te apuci să scrii și te confrunți cu sintaxa cu limbajul, cu vocabularul, îți dai seama cât de greu e să pui în frazele propriu-zise ceea ce ai tu în cap, care e așa o abstracțiune, e o senzație, e o atmosferă. Mi-a luat niște ani ca să-mi dau seama că scriind îmi place.
Eu nu mă pot așeza la scris dacă nu am toată povestirea în cap. Odată ce ai finalul știi cam de unde să pornești. Te uiți sus și vezi cât de înalt e muntele și calculezi cât îți va lua să îl urci și cobori. E important finalul pentru mine. Florin Iaru spune că pentru el finalul trebuie să fie surpriza majoră, el știe de unde începe, dar nu știe niciodată unde va ajunge. Deci nu e relevant cum lucrează un scriitor și care sunt tabieturile lui. De pildă, eu scriu dimineața pentru că mi se pare că sunt mai limpede, mai lucid. Florin scrie cu o mână în timp ce gătește, de exemplu.
Cineva a calculat că dacă nu ai sta pe internet, ai putea citi 200 de cărți într-un an.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți