Creația sau creatorul. Despre muzică și alte pasiuni

Cu fiecare toamnă mă apucă un soi de groază urbană, pentru că încep festivalurile de teatru și de film și nu știu cum să mă împart mai bine ca să văd cât mai multe spectacole și proiecții cinematografice. Anul acesta prin acreditarea la Festivalul George Enescu mi-am amintit de iubirea care nu tace niciodată,  și anume muzica. Și unde te bucuri cel mai bine de actul artistic live dacă nu în sala de spectacol? 

Ajung des la concertele unui anumit artist și de aici se face o confuzie: dragostea față de muzică vs. admirația față de artist. Cum spunea Henry Miller, scriitorul, artistul poate fi confundat foarte ușor cu creația sa și departajarea este imposibil uneori de făcut. Recunosc că multă vreme am avut o oarecare teamă de a cunoaște artistul dincolo de creația sa, de a intra în contact cu omul, fără să fiu influențată de profesie. E greu să îi separi. E o luptă cu morile de vânt… Cum poți să te uiți la un om și să uiți de creația lui, de piesa care ți-a schimbat gândul cel rău într-un gând bun? Cum poți să nu suprapui versurile și muzica peste ființa umană din fața ta și să poți acționa atât de rece și calculat încât să faci abstracție de munca sa? Cred că un consumator adevărat de muzică și implicit de cultură se concentrează pe creație și nu pe creator. Nu îi pasă de imaginea lui sau alte detalii din viața privată. Un consumator autentic de cultură devorează creația în stadiul său pur, cel care poate fi doar simțit, fără a putea fi atins sau concretizat în vreun fel. Un devorator de muzică nu poate trăi fără arta vie, nu se poate lipsi de creația lui ACUM.

Iubesc Acum-ul artistic fără a iubi neapărat creatorii săi, oameni față de care am un profund sentiment de gratitudine. Poate asta înseamnă și arta adevărată – ca și aristul și publicul să se poată pierde în ea, să facă publicul să uite de cel de pe scenă, să uite imaginea, și să se lase în voia senzațiilor. Să simtă. A simți este un dar scump al realității care ne fură tot azi. Simțurile ne sunt oprite pentru că incomodează sau nu sunt prea folositoare lumii în viteză. Nici nu-mi dau seama cât m-am robotizat până când nu ajung la un spectacol live și muzica îmi activează viul din mine așa cum știu eu că poate fi. Da, e ok să te simți bine, e ok să îți placă să cânți niște versuri care îți fac bine, e ok să sari în sus de bucurie pe ritmurile alea faine care ți-au plăcut dintotdeauna. La un concert live nimeni nu te judecă și mai important nu te împiedică să te comporți așa cum îți dictează inima.  În lumea din afara concertului îmi ascund inima pentru ca ea să nu fie săgetată de prejudecățile celorlalți.  Uit cât de mult îmi place să cânt piese cu care am crescut. Uit cât de mult iubesc muzica. Uit cât de mult țin la oamenii care fac muzică, deși nu am niciodată curaj să le spun că sunt super-eroi pentru că au curajul și forța de a face ceea ce iubesc să facă. Mi-e teamă să nu mă fac de râs. Dar poate ar trebuie să le spunem oamenilor pe care îi admirăm acest lucru cât timp avem ocazia de a face asta. Eu nu am găsit niciodată cuvintele potrivite pentru a reda stările pe care mi le generează creația lor. Creația și iar creația, actul artistic viu care nu poate fi repetat niciodată și din care vreau din toată inima să pot face parte. Pot asculta o piesă de mii de ori, dar nimic nu se compară cu ascultarea ei live, când o pot cânta și eu alături de artiști (chiar dacă nu mă aud) și alături de ceilalți iubitori de muzică din sala de spectacol. Of, dragi iubitori de muzică mai existăm în adevărata noastră substanță, cea a prețuirii față de artă? Sau venim la concerte să dăm check-in pe facebook și să facem poze cu artiștii ignorând total creația lor? Eu știu sigur că existăm! Și ne dăm întâlniri nescrise la concertele din 15 și 16 decembrie de la Sala Palatului, pentru că nu ne imaginăm vacanța de iarnă fără ele.

http://www.eventim.ro/ro/bilete/stefan-banica-concert-de-craciun-bucuresti-sala-palatului-470185/event.html

Verbs describe us
0

Leave a Reply