Alexandru Dabija: Efortul de a face omul mai bun e emoționant.

Se tot discută despre diferențele dintre teatru și film, iar din punctul meu de vedere, al spectatorului, o diferență substanțială, cred eu, este aceea că filmul călătorește mult mai ușor decât un spectacol de teatru, proiecțiile putând fi organizate chiar și în librării sau piețe publice, nu doar săli de cinema.

Așadar, dacă filmul vine la tine, teatrul te așteaptă la el acasă și e bine să știm că în  București pot vedea spectacolele regizate de domnul Alexandru Dabija la Teatrul Act, Teatrul Odeon, Teatrul Național București, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, iar pentru iubitorii de teatru din celelalte orașe menționăm Teatrul Radu Stanca și Teatrul Gong Sibiu, Teatrul Vasile Alecsandri Iași, Teatrul Regina Maria Oradea, Teatrul Elvira Godeanu Târgu-Jiu,  Teatrul Municipal George Bacovia Bacău, Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj-Napoca, Teatrul German de Stat Timișoara, Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Iar printre zecile de proiecte regizorale teatrale, domnul Alexandru Dabija a integrat și proiecte cinematografice, dând curs propunerilor regizoului Radu Jude de a face parte ca actor din 3 proiecte: 1 scurt-metraj și 2 lung-metraje.

Alexandru Dabija: Am făcut 3 filme cu Radu Jude. Pentru biografii care se nasc acum sau care acum sunt în sală, care vor scrie cărți despre lucrurile asta, cred că e important să se știe că în primul film (O umbră de nor) la care m-a solictat domnul Jude a fost pentru rolul unui popă ortodox. În Aferim! am fost un boier român retrograd. Și în Inimi Cicatrizate sunt tatăl lui Max, care era din orașul Roman, eu sunt din orașul Piatra-Neamț. Este o lume pe care într-un fel sau altul am trăit-o împreună acolo. De la preotul ortodox la evreul de undeva de lângă Piatra-Neamț, drumurile astea se leagă. Nu cred că e vorba despre talentul meu actoricesc în alegerile pe care le face domnul Jude, ci este vorba de respectul pe care îl avem amândoi pentru cuvânt.

Lupta artistului de a schimba ceva în spectator: Ce m-a emoționat foarte tare este efortul pe care îl face Radu Jude de a-i spune publicului despre un scriitor ca Max Blecher. Ce mă blochează și mă crispează este să încerci să-i convingi tot timpul pe ceilalți care nici n-au de gând vreodată să-l citească pe Blecher, ba chiar au de gând ca mâine s-o ia de la capăt cu 1933. Efortul de a face omul mai bun pentru mine este emoționant. Încercarea de a-i explica spectatorului că are nevoie de un scriitor mare de aici de la noi este o emoție pe care eu o am întotdeauna.

Despre lucrul la un proiect nou: Din experiența lucrului cu actorii la teatru am realizat că tot ce știi e bine să uiți.

La filmări: Seriozitatea cu care domnul Jude își tratează subiectele este învelită întotdeauna într-o poleială de ironie și de joacă în care nu-ți dai seama exact despre ce este vorba acolo. Nu e nimic încrâncenat. Ce nu știu exact actorii este cum o să iasă la urmă filmul, când apare culoarea, foarfeca. Frumusețea meseriei acesteia este formidabilă, într-adevăr.

Teatru vs. film: Odată ce am jucat într-un film el nu poate fi schimbat. Actorul când îl vezi în film aia e! Asta ne îmbolnăvește pe noi la teatru: ce vezi într-o seară e un miracol și a doua zi nu mai e miracol sau invers. Filmul, ca orice lucru de pe lumea asta e cu două tăișuri. Câteodată ai mai vrea să mai schimbi câte ceva și nu mai poți. Dacă ai curent electric, vezi filmul, dacă nu ai, nu vezi. La teatru merge și fără curent electric, Giorgio Strehler a jucat cu lumânări la Teatrul L.S. Bulandra.

 

Verbs describe us
0

Scrie ce simți