In memoriam: Ștefan Bănică senior

Acest articol In memoriam este o premieră pe portalul cultural Verbs describe us, dar îl consider necesar pentru că memoria culturală poate fi descoperită chiar și generațiile noi de iubitori de teatru, care sunt curioase să afle ce a fost înainte, cum era teatrul, cum se juca, ce fel de articole se scriau în revistele și ziarele epocii. Eu personal mă gândesc tot timpul la cum pot recupera o parte esențială a istoriei artei spectacolului, artă care s-a făcut prin munca, harul și dăruirea creatorilor de emoție în vremuri în care mersul la teatru era și un mod de socializare dar și un fel de a te refugia de un regim  pe care erai obligat să-l înduri. Teatrul salva oamenii de suferință și chiar și astăzi cei care au văzut din spectacolele acelor vremuri își amintesc de vibrațiile artei pure care le înseninau zilele. 

Pe 27 mai se împlinesc 22 de ani de la plecarea artistului Ștefan Bănică (senior) și datorită generozității Teatrului Odeon am avut access la câteva dintre cronicile anilor 1960-1970 care s-au scris despre câteva dintre rolurile pe care le-a jucat în 6 spectacole. Din cercetarea proprie, am descoperit că Ștefan Bănică senior a avut 52 de roluri  în spectacole de teatru de pe scenele bucureștene, dar și naționale. Fotografia face parte din arhiva Teatrului L.S Bulandra și este din spectacolul Undeva, o lumină, de Doru Moțoc, regia Valeriu Moisescu.

„Nunta lui Figaro”: Mulțumită lui Ștefan Bănică, cu jocul său neasemuit de degajat, dar care a caracterizat totuși cu preciziune personajul întruchipat,  am înțeles limpede indignarea lui Figaro din marele monolog al ultimului act, atacul împotriva nobilimii trândave. ( cronică arhivă teatru)

„Nunta lui Figaro”: Figaro a fost jucat de Ștefan Bănică cu o ușurință suverană. El este un comedian de caracter minunat, cu un farmec viril și acea autoritate periculoasă pe care trebuie să o posede Figaro când își debitează faimosul său monolog din ultimul act. (din Politiken, 4 februarie 1971, Copenhaga)

„Nunta lui Figaro”: Rolul de imensă dificultate găsește în Ștefan Bănică un interpret potrivit și talentat Figaro – Bănică este vioi cordial cu toată lumea – cu nobilii, cu slugile, cu sala, plin de franchețe sau viclean, când vesel, când trist – după împrejurări, mereu agreabil, comunicativ și mai mult – bun orator, ager, întreprinzător. Bănică are incontestabil un anume farmec al spontaneității, o anume claritate a dicției, o remarcabilă facilitate a rostirii precipitate, în cascadă, un umor înnăscut. (Scânteia, Natalia Stancu, 15 februarie 1970)

„…Escu”: Ștefan Bănică creează în Decebal Sp. Necșulescu un rol bine gradat, urmărit cu inteligență, cu voluptate chiar. Unele artificii au frumusețea lor și lui Ștefan Bănică îi vin deseori de minune: mașină diabolică de parvenitism corupt, Decebal Sp. Necșulescu este surprins în cutele cele mai adânci, gândurile-i sunt citite cu exactitate. Ștefan Bănică reproduce o gamă întreagă a culorilor, sentimentelor, surprinzând prin maleabilitate. O întreagă faună circulă în jurul polului de forță  – Decebal Sp. Necșulescu. (Dumitru M. Ion)

„…Escu”:   Ștefan Bănică creează  Decebal Sp. Necșulescu izbutește un excelent rol de cursă lungă. Partitura întinsă și grea e redată inteligent și cu umor de acest prea iubit și răsfățat actor. Lichea, carierist politic, imoral și fără scrupule, Decebal este văzut de interpretul său în toată tăria însușirilor sale. Cum însă actorul este prea simpatic și prea simpatizat, intrigă din treaba asta și personajul, care literar vorbind nu este chiar atât de simpatic, ci mai mult o canalie. Oricum Bănică face unul  dintre cele mai bune roluri ale sale. (George Timcu)

„Omul care a văzut moartea”:Ștefan Bănică, talentat actor de comedie cu priză sigură la public, repurtează succes în cunoscuta și agreabila comedie de moravuri a lui Victor Eftimiu Omul care a văzut moartea, în realizarea Teatrului Muncitoresc C.F.R. ( 12/1967):

„Omul care a văzut moartea”: E limpede, succesul reprezentației aparține lui Ștefan Bănică, ale cărui virtuți de comedian sunt cu totul remarcabile, fără însă ca actorul să se poată dispensa de un regizor, adică de luciditatea acestuia. (Luceafărul, 25 martie 1967, Dinu Săraru)

„Omul care a văzut moartea”: În rolul vagabondului, principalul și cel mai gras rol al comediei, a fost distribuit Ștefan Bănică, pe care îl vedem fără nici o surprindere ridicându-se, din ce în ce mai sigur, spre unul dintre rangurile de fruntași comici ai noii generații: este singurul dintre interpreții noilor versiunii caragialene ale acestei stagiuni, care s-a calificat în această categorie, fără discuție, în condiții din ce în ce mai grele. În comedia lui Victor Eftimiu, a fost excelent mai ales în postura nepotului din Fălticeni (…) În rol și în afară de rol, se afirmă actorul, comedianul plin de haz, de aplomb, de vervă, de un farmec puternic și numai al său. (România liberă, 15 martie 1967, Radu Popescu)

„Omul care a văzut moartea”: Performanța de vârf a spectacolului a revenit – cum era de așteptat – lui Ștefan Bănică a cărui neobosită vervă comică s-a impus cu strălucire în rolul gras al vagabondului. Excelent, actorul sugerează agerimea de spirit și bunul simț al omului care a văzut moartea, deci care a cunoscut bine mizeria vieții pentru a-și permite cu ironie scăpărătoare și cu satisfacție să batjocorească marile idealuri ale acestor mici parveniți. (Emil Riman, Informația, 13 martie 1967)

„N-avem centru înaintaș”: În partitura protagonistului Paleu accentele hazlii alternează sau mai bine zis ar trebui să alterneze cu încordarea gravă. Autorul l-a conceput ca pe un băiat bun, dar cu lipsuri. Ștefan Bănică relevă fondul moral sănătos pe care-l posedă înfumuratul sportiv, subliniind cu ironie acidă greșelile acestuia. (Mihai Botez, Luceafărul, 23 mai 1964)

„Pălăria florentină”: Ștefan Bănică – Emil e ofițerul căruia când îi vin idei nu-l mai încape chipiul; de o furie calmă, are treceri și rezolvări neașteptate. E o siluetă reușită și, ceea ce e nou în ultimul timp pentru tinerii noștri actori de comedie, nu imită pe nimeni.  (Mirela Nedelcu, Contemporanul, 18 iunie 1956)

„Băiat bun, dar cu lipsuri”: Actorul deosebit de înzestrat care este Ștefan Bănică a compus rolul pitoresc al lui Fărâmiță cu multă migală, urmărind caracterizarea personajului de la amănuntele vestimentare până la expresia verbală. Publicul urmărește actorul-personaj cu simpatie, așteptându-i intrarea în scenă, gustându-i fiecare replică și gest.  (Scânteia tineretului, 31 octombrie 1962)