Jocurile imaginației fără limite. Jake și femeile lui. Gânduri după spectacol

Promite-mi că o să trăiești foarte mult, altfel cine mă mai aduce înapoi? (Jake și femeile lui)

În timp ce la o carte sau un film poți reveni oricând, la un spectacol de teatru nu te poți întoarce, pentru că el dănuiește prin adevăr, iar acel adevăr este valabil doar pe parcursul reprezentației din acea zi. La teatru nu te întorci, mergi ca să te înnoiești cu veștimente sufletești croite după chipul și asemănarea inimii tale. Împreună cu actul artistic pornești spre căutarea adevărului prin emoție și prin gând. Energia care vine dinspre scenă poate fi percepută doar dacă ești pregătit să o primești. Nu trebuie să ai așteptări, nu trebuie să cazi în păcatul comparației și al criticii, trebuie să accepți invitația de a fi nou și adevărat așa cum îți propune teatrul prin fiecare spectacol, care se transformă cu fiecare reprezentație. Acest proces al transformării continue mă interesează în mod direct și special pe mine teatroholicul, căruia îi place să pornească la drum cu un spectacol de la premieră și să meargă împreună cât le e dat să trăiască alături. Asta este marea diferență dintre teatru și film – un spectacol are o viață limitată și incomparabil mai intensă, actul creativ viu obligându-te pe tine spectator la un grad sporit de atenție și reflecție.  Nu poți deranja un ecran de cinema, dar poți distruge o scenă a unui spectacol. Iată cât este de fragil teatrul… Pe cât de fragil pe atât de cuceritor și creator de emoții și gânduri constructive. Când nu ai la ce  să te gândești după un spectacol – o scenă, o replică, o reacție – atunci timpul petrecut în sala de spectacol s-a consumat în van. Nu este și cazul spectacolului Jake și femeile lui, care îți trezește simțurile creative cu fiecare reprezentație. Nu te simți păcălit la acest spectacol, nu îți este insultată inteligența, ba mai mult, textul lui Neil Simon, adus la viață de actorii cu har și dăruire, te obligă și pe tine să participi afectiv. Absența nu există în sala de teatru, chiar dacă publicul nu are la îndemână instrumentul cuvântului sau al mișcării. Reacțiile și tăcerea sunt singurele sale instrumente de comunicare. Începe spectacolul. Comunicăm?

Atât timp cât eu inventez tot ce spui, pot să trag și anumite foloase.

Scriitorul este maestrul cuvintelor, dar nu și maestrul propriilor sentimente. El știe să comunice doar prin intermediul personajelor pe care le creează în mintea sa. E mult mai ușor pentru el așa. Aduce în prezent printr-un fulger al imaginației oameni din trecut, care sunt cei mai apropiați confidenți ai lui, oameni care nu au cum să-l dezamăgească niciodată pentru că au trecut în neființă. Neființa pentru Jake nu înseamnă inexistența, ci prezența într-o altă dimensiune. Și de aici începe să se contureze o hartă a stărilor sufletești constradictorii și ale amintirilor ale unor întâmplări care nu au avut loc niciodată. El își creează un întreg film inspirat de realitate și alege să trăiască în acel film pentru că lumea din afara lui îl distruge.

Fiecare dintre noi joacă din când în când un joc imaginar. Problema mea e că eu joc fără încetare.

Imaginația lui Jake nu cunoaște limite: el călătorește în jurul lumii fără să iasă din propria casă, își sună psihiatra, vorbește cu fiica sa de 12 ani, stă pe iarba din campusul facultății și o întâlnește pe mama fiicei sale. Tot ce se întâmplă în mintea lui nu are un fir cronologic, pentru că trăirile nu au nevoie de un desfășurător. Sentimentele îi scriu cuvintele care le aduc înapoi pe persoanele pierdute. Ele sunt toate femei, pentru că sunt persoanele de care se simte cel mai apropiat. Cu ele împarte totul și mai ales nu încetează niciodată să le iubească. Dragostea scriitorului trece dincolo de marginile dimensiunii timpului prezent. Prin iubire el regăsește o nouă formă de a fi, de a trăi, dincolo de munca sa, care îi pune stăpânire pe viața lui, fără ca el să-și dea seama.

Nu vreau ca munca să fie viața mea. Vreau ca viața mea să fie viața mea.

Profesia lui este ca o mască de oxigen și o oglindă de evadare în realitatea care nu doare. Respiră prin intermediul aerului furnizat de imaginar.  Oamenii pe care el îi iubește nu au cum să-l rănească pentru că nu-l pot atinge măcar. Ori de câte ori îi pocnește o rană în inimă, își caută imediat bandajele în iubirea ființelor din cealaltă dimensiune, pe care el o creează prin perfecționism și înverșunare. Scriitorul în timp ce vorbește cu soția lui din dimensiunea actuală are încă 3 alte conversații cu persoane reale, care sunt captive în mintea lui. El duce o existență prin existențele lor și absența din propria viață, o existență prin inexistență. Durerea și dezamăgirea nu există în imaginar. Există doar iubire, iar mângâierea nu lasă urme de cuțit înfipt în inimă, cum lasă realitatea.

Sunt ca o ramă goală care așteaptă să apară în ea cine sunt.

Găsirea identității de sine în propria viață este o luptă care nu cunoaște sfârșit pentru Jake. Este prizonier în propria minte care nu-i dă voie să pășească în lumea din afara sa. Stările se înmulțesc pe măsură ce gândurile cresc, iar personajele pe care el le-a creat își fac o viață proprie independentă de a sa. Înnebunește pentru faptul că nu izbutește să dețină controlul asupra creației sale. Creația sa îi pune sechestru pe sentimente, nu mai știe cum să se înțeleagă cu persoanele reale și trăiește doar din ajutoarele pe care și le imaginează că le primește de la oamenii care locuiesc în mintea sa. El nu deosebește cele două lumi pentru că el le iubește pe femei la fel sau poate mai mult decât înainte – indiferent dacă ele au murit, au crescut sau l-au părăsit. Cea care îl iubește la toate vârstele și în imaginar și în realitate este fiica sa, Molly, care prin câteva replici reușește să-l apere și de fantomele trecutului și să-i dea curaj în a înfrunta prezentul și a nu renunța la viitor.

Din 26 octombrie 2016 de la ultima reprezentație a spectacolului Jake și femeile sale văzută de mine, s-au schimbat multe. Spectacolul a fost în turneu și după reprezentația din 25 martie 2017 de la Teatrul Metropolis va începe un nou turneu național la începutul lunii aprilie.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți