7 ore la Sala Radio în al 7-lea an de concerte acustice Ștefan Bănică

“Verbul meu preferat e a fi. A fi înseamnă mai mult decât a face. E ca natura. Natura nu face nimic. E pur și simplu. Și cred că în momentul în care ajungi la o anumită dezvoltare spirituală trebuie doar să fii. Actorii mari spun că: pe scenă trebuie să fii.  Dacă îi dai drumul unui copil pe scenă  – el nu joacă nimic, el nu vrea să pară nimic, el, pur și simplu, e. Eu aspir spre lucrul acesta.” (Ștefan Bănică)

Despre a te exprima natural, fără măști, despre a te lăsa în voia firescului și a crea contexte favorabile întâlnirilor iubitorilor de artă vie, emoție și bun gust, am descoperit noi și noi valențe ale artistului pe care îl admir, respect și prețuiesc de 2 decenii încoace. Sunt niște lucruri care nu se schimbă niciodată, pentru că, indiferent de drumurile vieții, în arta ta preferată vei găsi întotdeauna un refugiu, pentru că îi oferă niște indicatori de ordin temporal și sufletesc. Uneori viața e atât de fragmentată, jucăm atât de multe roluri în care poate nu am fi dorit să fim distribuiți, încât uităm realmente de simplele plăceri și bucurii. Pentru că am ales să îmbin utilul cu plăcutul prin meseria de jurnalist cultural independent, tot de 7 ani, îmi dau seama acum de asta, uneori făcând la infinit niște lucruri se pierde din entuziasm, curiozitate, rămân doar implicarea și seriozitatea. Ori, reîntoarceri sau mai bine zis noi întâlniri cu arta vie, preferată, încă din anii copilăriei, îți realimentează aceste două capacități pierdute prin volumul nemăsurat de muncă sub termene limită. Dacă nu este trăită, pasiunea e ca și moartă, iar un suflet fără pasiune devine o ruină, în lipsa dragostei față de menirea sa. Rutina ne împiedică să iubim ceea ce facem și ne diluează iubirea față de tot ce e în jur, nu doar profesie.

O lecție de profesionalism, respect față de meserie și de public am primit în cele 7 ore petrecute la Sala Radio cu prilejul celor 2 concerte acustice susținute de Ștefan Bănică, Rock n Roll Band și The 50s.  Calitatea excepțională a spectacolelor am evidențiat-o încă din articolul anterior și de fiecare dată mă impresionează felul în care reacționează publicul, atenția mea concentrându-se în mare parte pe schimbul de energii dintre spectatori și artiști. Cheia acestei relații este muzica. Nu e nevoie să fii un mare admirator ca să recunoști valoarea artistică a unor profesioniști autentici. Un solo de violoncel (Bobby Postolache), un solo de saxofon (Doina Spătaru), un solo de chitară (Nicu Patoi), un solo de percuție (Gilberto Torres), un solo de trompetă și acordeon (Viorel Sârbu), au fost momente artistice bine construite și receptate imediat de public prin aplauzele îndelungate la fiecare.

Apoi, o caracteristică a spectacolelor ștefanbăniciene este umorul, care se regăsește și în compozițiile sale, spre exemplu Bubulina gospodina, Mă calci pe nervi. Pe fiecare album din cele 15 există cel puțin 2 compoziții cu versuri și linii melodice amuzante, provocatoare de bună dispoziție. Din 1991 (când a fost lansat primul album, Un actor, un rock n roll) Ștefan Bănică este artistul cu un număr impresionant de peste 100 de compoziții muzicale – versuri și melodii, majoritatea fiind piese de dragoste, iar cele mai emoționante, după mine, vechiul ascultător al lor, sunt: Lui…, Cântec pentru Violeta și Mama.

După concerte, a urmat o oră de poze și autografe, al cărui deliciu l-au făcut micii admiratori. Am luat parte la un adevărat basm înfiripat spontan, fără noțiuni tehnice sau abstracte, fără concepte, fără scenarii,  un basm  creat de micii magicieni ai bucuriei curate și neprogramate, care sunt, desigur, copiii!!! Văzându-i și auzindu-i alergând și îmbrățișându-și artistul preferat timp de un ceas a fost ca un premiu senzațional pentru mine. Mi-am adus aminte de ce înseamnă prospețimea pe care ți-o oferă emoțiile neprogramate, care ies la iveală spontan. Dacă ne păstrăm emoțiile, ne păstrăm și tinerețea, vitalitatea. Tinerețea înseamnă să știi să te bucuri din tot sufletul fără să ai simțul ridicolului, fără prejudecăți. Cum avansezi în vârstă, începi să te golești de emoții și să te umpli de griji, iar asta intoxică sufletul. Muzica live, dialogul dintre arta vie și public, reacțiile copiilor la întâlnirea cu artistul favorit au avut un efect purificator asupra unui consumator de cultură non-stop  ca mine, care tinde să devină critic mai întâi în loc să se bucure de ceea ce îi este dat să trăiască. Mare atenție! Să nu înlăturăm simțul afectiv în folosul profesiei alese.  Când meseria și pasiunea se întâlnesc pe același drum ele trebuie să constituie o armonie, nu o bătălie. O altă lecție învățată în cadrul spectacolelor celui mai ocupat artist din România. Iar dacă luăm în considerare sutele de mii de spectatori fericiți care vin an de an la concertele sale, Ștefan Bănică este și cel mai iubit.

Verbs describe us
0

Leave a Reply