Gânduri după concertele acustice Ștefan Bănică

Când participi la un eveniment care deja a devenit o tradiție pentru tine, este cel mai greu să rezumi în cuvinte explozia de sentimente și stări pe care le-ai avut în sala de spectacol, dar dacă nu mi le adun ca să fac acest lucru este ca și când nu aș fi fost acolo. 

Energia spectacolului rămâne și poate fi accesată când ai nevoie de ea, ceea ce înseamnă că arta vie la nevoie se cunoaște. Arta vie înseamnă emoția care se naște pe scenă din harul artiștilor, care învăluie inimile publicului, care reacționează și din acest dialog de energii se naște spectacolul. Un spectacol are 2 elemente principale: artiștii și spectatorii. Sunt în continuare fascinată de arta vie care poate uni oameni fără ca ei să-și fi adresat nici un cuvânt, doar prin emoție. Prin arta vie înveți să comunici ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte, așadar tot ce urmează este o interpretare prea săracă pentru bogăția pe care ți-o oferă experiența unui spectacol.

Începem.

Este sâmbătă după-amiaza, iar Sala Radio devine un punct-cheie de întâlnire al iubitorilor de muzică live, de toate vârstele, toate meseriile și din toată țara. Suntem în al VII-lea an al concertelor acustice Ștefan Bănică, artistul complet care mobilizează prin creațiile sale oameni din toate colțurile țării. Dintre spectatori sunt oameni care au crescut cu muzica lui, care între timp au devenit părinți, copii care sunt adevărați maeștri ai exprimării libere, iar bunicii care sunt și ei la fel de liberi ca nepoțeii. Toate generațiile sunt fericite împreună în același timp și în același loc. Dacă în rândurile anterioare spuneam că nu mă voi vindeca niciodată de fascinația pe care o exercită misterul dialogului fără cuvinte dintre artiști și spectatori, acum intervine simțul tehnic, critic, care  nu se poate abține de la a observa ca un om de știință rece și calculat, care își ia notițe în baza fenomenelor cercetate. Notițele mele de această dată au fost pe video, și totalizează undeva la 7 ore de material pe care le-am montat într-un minivideo 3 minute . Un lucru e cert – totul e în schimbare continuă, dar muzica de calitate sensibilizează orice inimă deschisă să o primească.

Primul super-concert, primele super-reacții. Dar mai urmează unul. Doar o oră pauză până la al doilea concert. În sală se face curățenie, se fac probe tehnice și artiștii sunt la cabine. În culise o mare de cabluri, fiecare cablu are un rol important în spectacol. Dacă un cablu nu merge atunci un moment din spectacol nu va ieși. Luminile joacă și ele un rol esențial, pentru fiecare piesă light-designerul Daniel Klinger a creat un concept diferit, iar asta a adus o plusvaloare întregului spectacol. Într-un fel, pentru mine, jocul de lumini de pe scenă ( să nu-i spun tehnic light-design) a însemnat culorilor stărilor sufletești. Simpla remarcă a acestei armonii dintre conceptul vizual, versuri și muzică, îți conferă o stare de bine. Te simți respectat ca spectator. Ești o dată în plus convins că oricât de critic ai încerca să fii  la un spectacol care are în spate luni întregi de muncă, vei avea tot timpul mai multe motive de bucurie decât cele de nemulțumire. Și asta face arta de calitate – reușește să impresioneze și pe noii spectatori.

M-am plimbat prin publicul ambelor concerte și am auzit reacții frumoase ca Mulțumesc că m-ai adus! ( el către ea), Ce cadou minunat mi-ai făcut! (mamă către fiică), Mai venim la concertele lui Bănică! (copil către tată). Când auzi astfel de replici mai ales din partea copiilor, atunci știi că ești norocos că ai fost coleg de sală cu ei și ai mai învățat un pic despre ce înseamnă să fii liber. A fi liber în cuget și simțiri este de asemenea un motto al spectacolelor Ștefan Bănică, iar de la copii și din arta vie învățăm cel mai bine acest lucru.A fi liber înseamnă a fi firesc, adevărat, fără să te lași împovărat de cerințele lumii exterioare, de etichete sau de frici și îndoieli. A fi liber înseamnă a fi tu, iar în sala de spectacol trăind arta vie alături de toate generațiile de public, regăsești cum spune și textul cântecului ceva demult uitat. E acel ceva de care ai nevoie, dar la care nu știi cum să ajungi. Și atunci Când nu vezi, te întrebi Ce e dragostea? și Cine stă la masa mea. Iar odată ce întrebările răsar, apare și dorința de a le căuta un posibil răspuns. Nu o întreba pe Mama. Mama trebuie omagiată și venerată, dar nu poate trăi în locul tău ce ai tu de trăit Încă o zi. Îți spui în oglindă Ăsta-s eu!, omul, și îți dai seama că pasiunea din copilărie pentru frumos, bine și util e Aceeași, iar vechimea unui sentiment te obligă și te responsabilizează. Aleargă printre stele și așteaptă mereu ceva bun care să ți se întâmple, ceva care să merite să facă parte din Povestea nescrisă a vieții tale.

Acestea ar fi câteva prime impresii de la cele 7 ore petrecute la Sala Radio pe 4 martie, zi istorică în calendarul iubitorilor de muzică. Urmează aprofundarea poveștilor dintre spectacole. Lucrurile bune trebuie punctate tot timpul, pentru că nu tot timpul ai parte de ele, fiecare eveniment fiind unic prin intensitatea cu care alegi să-l consumi și apoi să îl împărtășești.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți