Domnul Nae Caranfil: Când totul e posibil, rămâi fără posibilități.

Spune-mi ce tip de muzică asculți ca să-ți spun cine ești. Nu-mi spune ce fel de filme îți plac, lasă-mă să descopăr. Vreau să fiu surprins mai ales ca spectator de film. Când un suflet omenesc este stăpânit de vraja muzicii, atunci tot ce spune este pozitiv și face sens. Mi-am dat seama de efectele benefice ale filmului de musical încă din copilărie când personajele din filmele cu Judy Garland, Gene Kelly, Fred Astaire își rezolvau toate problemele prin cântec și dans, își dezvăluiau cele mai intime și intense sentimente prin poezia din piesele care erau într-un acord perfect cu acțiunea filmului. Mi-am regăsit o parte din sentimentele pure ale primilor ani în descoperirea lumii fascinante ale musicalului prin cuvintele domnului Nae Caranfil, care preț de 2 ceasuri a purtat un dialog moderat de criticul de film Ileana Bîrsan și Eugen Ciurtin (autor și istoric al religiilor române) cu iubitorii de film veniți la Cafe Verona în ultima zi a lunii ianuarie  2017.

Alegerea propriului tip de abordare stilistică a cinematografiei:  Încă de pe vremea facultății știam că vroiam să fac film în care să poată exista și muzica, și poezia și un pic de magie, ceea ce excludea realismul magic clamat de alți regizori la modă, pe vremea aceea. Eu nu am nimic împotriva feliei de viață, pe care o folosesc și eu cât pot. Există o felie de viață la bază, dar trebuie să pun și ceva pe ea – unt, dulceață, măsline, ceva. Cred în acest moment că recursul la hiper-realism, care este deja un brand românesc, dar pe care îl văd și prin alte cinematografii, este un lucru bun și explicabil, pentru că este un mod de a te opune acestui cinema de plastic care vine dinspre Hollywood-ul zilei de azi. Eu am un mare respect pentru filmele de Hollywood de altă dată. Cred că mai există punctual regizori care fac filme care să aibă sofisticarea și inteligența comediilor din Hollywoodul clasic. Mă gândesc la Alexander Payne și filmul Totul despre Schmidt și Sideways.

Spectacolul filmat și ingredientele sale: Pentru mine cinemaul este o zonă de spectacol, așa cum opera este o zonă de spectacol, așa cum romanul este o zonă de spectacol și pictura la fel. Într-un spectacol folosești ce-ți place. Dacă aș vrea foarte tare să mă folosesc de nuduri în cinema m-aș folosi de nuduri, dar nu este neapărat zona care mă inspiră. Dacă vreau să mă folosesc de muzică, mă folosesc de muzică pentru muzica mă inspiră. Dacă aș dori să fac filme pe efecte speciale cu foarte multe secvențe de acțiune, le-aș face doar nu cred că e zona mea de competență. Atunci adun lucrurile pe care mă simt încă stăpân, pe cele pe care chiar dacă știu că nu sunt încă stăpân știu că aș putea să le stăpânesc și încerc să lucrez cu ele. Încerc să spun o poveste care în mod ideal ar trebui să fie artă, dar dacă doar aspiră spre artă, măcar poveste să fie.

Posibila soartă a unui film de musical pe piața actuală românească: Un musical în România nu numai că este extrem de greu de făcut, dar este aproape imposibil să fie și reușit, pentru că nu avem logistica, nu avem banii, nu avem tradiția, nu avem profesioniști în domeniu. Musicalul este un gen în care regizorul nu mai este singurul autor al filmului. Dacă Federico Fellini ar fi făcut un musical, scenograful, compozitorul, orchestratorul, coregraful, decoratorul și pictorul de costume trebuie să fie ei înșiși niște Fellini, la fel de mari ca și originalul ca să iasă. Să spunem că ne-ar ieși, ce facem cu el? Noi nu avem public care să meargă în sălile de cinema nici măcar pentru filmele americane, dar pentru un film românesc… Nu ai avea cum să vinzi nicăieri în lume un film în care personajele cântă în limba română. Nu l-ar lua nici bulgarii. Câte musicaluri bulgărești ați văzut în ultima vreme? Cu toată pasiunea mea reală pentru musical și cu idealul ca într-o zi să fac unul, nu știu în ce context și în ce formulă l-aș putea face, era clar că nu era cazul să mă arunc într-o asemenea zonă.

Viața reală în confruntare cu viața muzicală în cel mai nou film al său: În 6,9 pe Scara Richter avem de-a face cu 2 așezări în viață: cea a tatălui și cea a fiului. O poziționare realist-responsabilă, cea a fiului și o poziționare hedonist-iresponsabilă, cea a tatălui. Din punct de vedere estetic, avem de-a face cu filmul realist – fiul și musicalul – tatăl. Aici se produce o confruntare, sau un schimb sau un împrumut reciproc: fiecare devine un pic din celălalt pe măsură ce traseele lor evoluează. Eu am problematizat istoria cu musicalul în acest film. Personajul meu principal este un adversar al convenției genului. Nu suportă ideea că un om trăiește ce trăiește și deodată îl podidește cântatul și dansatul, apoi termină de cântat și de dansat și își reia activitățile zilnice. Personajul meu este reticent în a accepta genul. Se confruntă cu niște situații în care va trebui să reacționeze, să-și învingă niște limite și să facă niște gesturi pe care altfel nu le-ar fi gândit posibile. Împrumută ceva din ludicul personajului cu care intră în contact, adică tatăl și la un moment dat izbucnește într-un număr muzical.

Regizorul care creează muzică și versuri: Mi-am dorit ca partea muzicală a filmului să fie construită extrem de încet și de laborios. Filmul să înceapă ca o comedie realistă, fără convenții, fără muzică non-diegetică, să meargă cât se poate de așezat, inserând în acțiune niște repetiții ale unei trupe de teatru care pregătesc o comedie muzicală, făcându-l pe protagonist să reacționeze la convențiile impuse de gen, să protesteze împotriva lor, pentru ca încetul cu încetul partea muzicală să se infiltreze ca apa prin crăpături și să preia puterea într-un final apoteotic. Asta mi-a creat și anumite dificultăți pentru că eu am fost cel care a scris muzica și versurile cântecelor care apar în film. Fiind un mare adept al genului și fiind și un admirator al unor compozitori de pe Broadway din epoca de aur ( Cole Porter, Irving Berlin, George Gershwin), mi-am dorit să scriu o muzică în genul acela, un gen extrem de complex, de sofisticat, în care și muzica și versificația nu sunt făcute să le reții din prima clipă și să le fredonezi la cârciumă în aceeași seară, ci sunt făcute să fie reascultate, să fie prizate, să te bucuri de subtilitățile fiecărei fraze muzicale sau fiecărei rime. Dacă puneam de la bun început în film toată această stilistică pe tavă, riscam să nu fie plauzibil, pentru că într-un teatru dâmbovițean o comedie muzicală fie ea și o adaptare ambițioasă după mitul unui Orfeu modern, este puțin probabil să aibă o muzică originală scrisă de Cole Porter. Am încercat să încep de la rudimentar, să urc puțin ștacheta cu următoarea piesă, încă puțin cu următoarea piesă, să fac ca pe nesimțite calitatea muzicală a filmului să crească pornind de la o asumare a mediocrității.

Verbs describe us
0

Leave a Reply