Jake și femeile lui, la a doua vizionare

După mine, teatroholicul fără remediu, un spectacol de teatru înseamnă, dincolo de eforturile de luni întregi ale unei echipe (artistice, de producție, tehnice etc), schimbul energetic dintre actori și public. Actorii se hrănesc cu energia care vine din sală, iar spectatorii cu energia care vine de pe scenă. Spre deosebire de literatură sau pictură, teatrul este o artă colectivă, care nu poate fi exista fără oamenii care să se implice activ în tot ce presupune ea. Să fii prezent la un spectacol de teatru înseamnă să te conectezi mental și sufletește la actul artistic și să-ți îngădui să plonjezi într-o altă lume, care se naște imediat cum s-au stins luminile în sală și începe primul act. Dacă te refugiezi în trecut nu o să ajungi niciodată în viitor.
Un spectacol ca un labirint suspendat – un gând îți deschide o ușiță, urci pe o scară, urmează un coridor și apoi alte trepte și apoi altă ușiță și multe variante de drumuri care mai de care mai ofertante și mai întortochiate. Ne place sau nu, timpul limitat pe care îl avem de petrecut pe pământ ne determină să alegem încotro pornim, iar când toate alegerile sunt bune, atunci intervine marea dilemă. Ce alegem dintr-un rai al iubirii și fericirii? Dacă dragostea nu moare, atunci ce devine ea? O barcă de salvare pe furtună sau flăcările care dezgheață inimile înghețate? Când suferi din dragoste, plângi, ți-e frică să pierzi sau ți-e frică să nu rămâi infirm afectiv? Ce simți când nu mai simți nimic? Ne-simțirea are nevoie de iubire? Ce fel de iubire?
Fără iubire nimic nu ar mai avea rost, iar în universul bogat al unui scriitor iubirea există în fiecare frază pe care o compune minuțios cu multă grijă la cuvintele folosite. Mânuirea artei cuvintelor este lucrul cel mai stabil din viața scriitorului Jake, pentru că este de fapt singurul lucru pe care îl poate controla. Mintea sa jonglează între trecut și prezent și corpul său cade prizonier în conversațiile imaginare dar reale , pentru că sunt consumatoare de energie, care se petrec în casa lui. La finalul zilei este extenuat.
Soția lui, Maggie, un suflet tolerant măcinat de un foc invizibil, omul care se preocupă mai degrabă de fericirea celorlalți din jur, fără să țină cont de fericirea sa, îi este alături și în această evadare a lui periodică din realitate,  până într-o zi când evadează și ea.
Toată viața am fost învățată să fiu o fată bună, dar nu am fost învățată să fiu o persoană.
Construirea sinelui este o responsabilitate pe care o are fiecare dintre noi, dar sinele poate fi ușor neglijat când este înlocuit cu grija permanentă de a face pe plac absolut fiecărei ființe pe care o întâlnești. E nevoie de un echilibru. Unde îl găsești?
În piesa lui Neil Simon, din câte am observat eu, echilibrul este dat de copil, Molly, fiica lui Jake, care salvează situația exact lucrurile o iau razna. Un copil poate salva o situație, dar nu o poate rezolva, asta e responsabilitatea adulților. Ființă pură în cuget și simțiri, Molly (copilul și tânăra studentă) simplifică lucrurile în loc să le complice precum părinții ei. Ea le oferă o cheie fiecăruia dintre personaje și ele trebuie să învețe cum să o folosească în tot acest labirint al iubirii numit viață.

Dacă actorii nu ar exista atunci personajele ar fi doar cuvinte, în timp ce datorită harului fără de asemănare al lor ele căpătă viață, au mișcări, au gesturi, au trăiri și provoacă emoții din cele mai diverse și mai variate. Și nu trebuie să fii un super-spectator care vede tot ce se joacă pentru a-i îngădui artei teatrale să-ți învăluie sufletul preț de un ceas,două, trei, cât durează spectacolul.  Apropo de durată, acesta este singurul spectacol de 2 ore și jumătate în care personajul principal nu iese din scenă. Tot insist să punctez de fiecare dată gradul de solicitare pe care îl cere profesia de actor, care nu poate fi practicată de oricine, pentru că mai întâi trebuie să existe vocație și apoi dedicare și rezistență, câteva mici repere de bază, care se aplică desigur în orice meserie, doar că nu neapărat în această ordine. Oamenii cu meserii non-artistice își descoperă vocația abia după zeci de ani vechime la locul de muncă. Actorii muncesc tot timpul, pentru că lucrează cu ei înșiși tot timpul și nu se opresc din căutări.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți