Cristi Puiu: Ceea ce mă interesează este accidentul, care nu poate fi fabricat.

Într-o seară ploioasă de octombrie la Cafe Verona, Librăria Cărturești, iubitorii de film au venit cu mic cu mare să-l asculte și să-i adreseze întrebări regizorului Cristi Puiu într-o întâlnire moderată de criticul de film, Ileana Bîrsan. Am asistat la câteva zeci de întâlniri de acest gen și aceasta este de departe cea mai uimitoare întâlnire din toate punctele de vedere: în primul rând pentru că timp de 3 ore, regizorul a răspuns la toate întrebările din public și de pe facebook, iar unde întrebarea nu era clară, îl ruga pe interlocutor să reformuleze.  Mi s-a părut că am în fața mea omul mai întâi de toate fără veșmintele regizorului de renume internațional, un om care e realmente interesat de schimbul de întrebări și răspunsuri cu spectatorii filmelor sale, actualii și viitorii, de împărtășirea unor lucruri semnificative în cartea personală și de percepția exterioară. A vorbit foarte mult despre drumul vieții, despre cum frica te împiedică să faci lucrurile pe care ți le dorești, despre poveștile pe care vrei să le spui prin munca ta, despre obstacolele care există și care trebuie depășite. Dincolo de regizor, vedeam un mare povestitor, despre care știam că se ocupă și cu pictura, iar atunci când ai în fața ta o pânză albă atunci știi cumva că ai o responsabilitate. E mai simplu să pictezi decât să regizezi, sunt două munci diferite. Mie îmi place să desenez și asta mi-a plăcut întotdeauna. De pe margine, spun că regia depinde de foarte mulți oameni, trebuie să fii în control dar să fii conștient și de lucrurile pe care nu le poți controla. M-a surprins în mod plăcut interesul pe care l-a manifestat domnul Cristi Puiu în dialogul cu toți cei prezenți în acea seară la Cărturești. Am beneficiat și de o apariție surpriză: domnul Dan Nuțu și câinele său.

Despre relația interumană: Mi se pare că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de ceea ce ar putea însemna întâlnirea cu celălalt. E o constatare pe care am făcut-o pe pielea mea, nu e citită în cărți. Sigur că mi s-a întâmplat să dau peste lucrurile astea și în cărți, dar e o mare diferență atunci când o trăiești tu pe pielea ta și vorbești în cunoștință de cauză. Cel care te ascultă poate să îți spună că a citit-o acolo și acolo. Da, ai citit-o, dar nu ai trăit-o. Devine foarte complicat apoi.
Determinare și autodeterminare: Fiecare individ este dotat cu acest motor care-l mână către centru și fiecare vrea să ocupe centrul măcar pentru 15 minute. Dacă se întâmplă să ajungi în centru mânat de această dorință de a fi în centru vei observa că lași deoparte toate lucrurile care au fost importante pentru tine foarte multă vreme. Dacă vrei să faci filme, e bine să faci filme. Dacă ajungi în centru e doar un efect secundar. Dacă-ți propui să ajungi în centru o să piardă filmul, pentru că energia se duce acolo.


Importanța parcurgerii unui drum: Scurtătura pare să fie un sport național. Doi oameni ajung pe Vf. Moldoveanu – unul a luat-o de la poalele muntelui și altul a fost parașutat acolo. Poate spune cineva că vreunul dintre ei n-a fost pe Vf. Moldoveanu? Bineînțeles că a fost, dar care din ei a fost cu adevărat? Asta e diferența dintre cel care face o scurtătură și cel care face drumul cu adevărat. E foarte important să faci drumul, adică să-ți încasezi șuturile, să te împiedici, să cazi, să te ridici, nu pentru că e obligatoriu ca lucrurile să se întâmple așa, dar să prinzi în minte și detaliile astea, care nu sunt chiar detalii.
Indicații regizorale: În momentul în care tu regizor te întâlnești cu actorul și îi spui un lucru care nu seamănă cu ceea ce a auzit el ani de zile, devine foarte complicat și foarte obositor să începi să-i spui despre obstacole, despre Moldoveanu… Trebuie să-i spui mie îmi place de tine așa cum ești. E foarte greu. Absolut orice declarație directă pune în pericol relația. Nu poți să-i spui așa ceva unui om, că o să fugă de tine. Nu vreau să joci nimic. Uite așa cum ești tu spune vorbele alea. E o capcană pe undeva. Nu o să te creadă. Eu nu vreau să fac altceva decât atât: să aleg oamenii aceia care-mi plac și cu care să lucrez, ei mă interesează să fie prezenți în filme și eu să fiu acolo atât cât trebuie pentru a-i împiedica să nu o ia pe arătură, adică să fugă repede la masca de actor. Asta e foarte greu. Și în viața reală ai problemele astea, nu? De fiecare dată când intri în relație cu cineva în mod instantaneu involuntar, conștient, inconștient, îți pui o mască. Aș putea să fac abstracție de toate astea, dacă aș ști că mor mâine.


Ceea ce nu poate fi descris în cuvinte: Lucrurile pe care le aștept sunt lucrurile alea care se întâmplă, dar nu te poți racorda la întâmplare. Ele se întâmplă sau nu se întâmplă. Sunt zile când filmezi degeaba și pleci de 10 ori mai obosit, și ai filmat mult și lucrurile sunt corecte și te uiți și nu e nimic. Corect înseamnă mort. Nu există corect. Dar nu vreau să iau viteză pe subiectul acesta.Sunt foarte multe lucruri care se întâmplă și astea sunt cele care pot fi circumscrise, dar atunci când vorbesc despre inefabil vorbesc despre ceea ce se petrece în oamenii aceia aflați pe ecran, pe platou deja. Actorii când intră în relație cu adevărat atunci se întâmplă ceva și alea nu sunt lucruri pe care actorul să le poată repeta. Nu e o chestie pe care o gândești. Trebuie să te lași purtat. Trebuie să uiți că e cineva care te privește, trebuie să uiți de bunica de la Slobozia care o să plângă când o să te vadă făcând ca toate nenorocirile pe ecran. Trebuie să reușești să depășești pragul ăsta și să fii.
Să nu ne asumăm lucruri pe care nu le facem: Sunt fel de fel de lucruri care se întâmplă în toate filmele și nu regizorul este responsabil. Regizorul poate construi fel de fel de chestii, dar când se întâmplă atunci se întâmplă din alte rațiuni. Să crezi așa în demența ta megalomană că tu controlezi și că tu ești the brain behind… Astea sunt lucruri foarte periculoase. Se cheamă demiurgită. Și foarte mulți regizori sunt atinși de boala asta. Ferească sfântul să-i spui unui regizor că ți-a plăcut nu știu care secvență de care nu e el responsabil.


Captarea lumii prin desen, pictură și fotografie: Mă pun în relație cu ceea ce mi se întâmplă în viața reală. Dacă faci fotografie, dacă pictezi, dacă ai vreo oarecare legătură cu imaginea, înțelegi mult mai multe decât ceea ce se întâmplă sub ochii tăi. Eu când fac fotografie, mă interesează colțișorul acela și apar 5 milioane de întrebări – de unde? mai de aproape? mai de departe? și începe coșmarul. Dar atunci când îl găsești, îl găsești. În tot procesul acesta al întrebărilor vezi o mulțime de detalii.  Când eram la școală și făceam desen și pictură și aveam o natură moartă în fața ochilor, erau unii colegi care mergeau cu șevaletul mai aproape, dar eu rămâneam acolo unde mă nimeream ca să văd ce pot picta de acolo. De multe ori apar tot felul de probleme, de tensiuni în imagine, de tangente, dar te uiți la obiectele alea și le descoperi. Sunt niște obiecte pe care le-ai văzut de 500 de ori. Ai folosit telefonul acesta de foarte multe ori, dar dacă te apuci să-l desenezi, atunci o să-l vezi. Așa e și în muzică, presupun. Nu știu nu am făcut muzică. M-am uitat la un documentar făcut de Jan Schmidt-Garre despre Sergiu Celibidache, pe care l-am arătat și la școală. Eu sunt pisică de apartament ascult muzica acasă la plăci, benzi de magnetofon până la cd-uri și acum pe internet și el îmi spune că numai interpretarea live e muzică, atunci m-am întrebat eu ce aud.
Neprevăzutul, oaspete de onoare și asistent de regie invizibil:Ceea ce mă interesează este accidentul, întâmplarea. Tu poți să construiești, dar accidentul nu poate fi fabricat. Și atunci pornește aparatul, pornește secvența și aștepți să se întâmple. De multe ori actorii zic că regizorul nu știe ce vrea. Prima problemă e când actorii nu-și învață textele. Când te întâlnești cu actori care știu textele e un miracol și sunt Slavă Domnului. Trebuie să aibă curajul să se lase purtați. Ăsta e un proces care nu se petrece pe platou, ci pe care îl faci acasă tu cu tine – să înțelegi că nu e nimic de apărat. Din construcția aia conștientă, rolul pe care tu ți-l imaginezi, toată construcția aia trebuie aruncată. Atunci când vii la filmare lași lucrurile să se întâmple. E foarte schematic ce am spus. E foarte simplu ceea ce obții, dacă ai ajuns să fii acolo în situație. Într-o secvență îți sună telefonul și răspunzi la telefon, nu întrebi: eu când răspund la telefon: la ce mă gândesc? Dacă tu răspunzi la telefon pe bune, atunci tu spectatorul din sală o să ai un fior infinitezimal, dar vei ști că pe bune a răspuns la telefon. Energia gestului va iradia încă 275 de fotograme pentru că dă adevăr și momentelor următoare. E nevoie de multe duble pentru că în felul ăsta alungi demonii. Trebuie să faci și să vezi că nu doare. Construiești foarte mult în minte o poveste care nu există. Proiectăm foarte mult. O dată în viața ta ai posibilitatea să nu fii ca de obicei și nimeni altcineva nu are posibilitatea asta, poate doar oamenii care se află cu un picior în groapă, la capătul drumului.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți