Marea iubire a lui Sebastian la a 12-vizionare…

Dacă ani la rând am crescut cu muzica și filmele mele preferate, nu văd de ce nu aș crește și cu spectacolele mele preferate, la care oricum voi avea un acces limitat, pentru că un spectacol de teatru, dintre toate artele, are cea mai mică durată a vieții și nici nu câștigă bătălia cu timpul. În teatru, prezentul este suveran și acest prezent este diferit, cel puțin pentru mine, spectatorul, de la o reprezentația la alta a spectacolului.
A fi teatroholic înseamnă să te hrănești cu energia unui spectacol, cu emoția lui specifică, alta de fiecare dată, pentru a-ți reactiva niște gânduri și trăiri, așa cum doar o anumită poveste teatrală o poate face. A vedea 12 reprezentații în 5 ani de zile, timp în care am văzut peste 100 de alte spectacole (am făcut și un articol în acest sens), cred că este un număr ok și nici nu mă gândesc la asta prea mult. Cred că este important ce am descoperit eu nou cu fiecare reprezentație pe care am văzut-o. În primul rând, am descoperit că timpul nu-mi poate lua lucrurile bune pe care le-am fixat drept repere ale stării de bine, pe care la teatru o am la un alt nivel decât cel din viața cotidiană.
Dacă inima ar fi o orchestră, atunci spectacolul Marea iubire a lui Sebastian ar ști să cânte la toate instrumentele și să creeze o atmosferă de basm, oricând aș intra în sala de spectacol și în orice colț al sălii m-aș afla.
Povestea de dragoste dintre Leny Caler și Mihail Sebastian este pe atât de frumoasă prin împlinirea ei din punct de vedere profesional, pe atât de tristă prin disproporționalitatea sentimentelor dintre cei doi protagoniști. Finalul nici acum nu s-a lipit de mintea mea, fiind furată în totalitate de mirajul poveștii de dragoste care a spart barierele dintre timp și spațiu. Cred că și prin asta rezistă o relație teatrală dintre spectator și spectacol – mereu călătoria să fie alta, pentru că percepția este alta. Eu nu voi spune niciodată de munca actorilor – că a fost mai bine atunci ca acum că acum a fost mai bine ca atunci… nici nu mă gândesc să cuantific eu, nici nu știu cum aș putea face asta și de ce, modalitățile supranaturale după mine prin care emoția este exprimată. Consider că dintre toate artele teatrul este cea mai grea și că printr-un cuvânt rostit de un actor cu har ți se poate schimba percepția despre tot ce te înconjoară și că dacă un spectacol precum Marea iubire nu ar fi existat eu nu aș fi știut că sunt valide unele lucruri pe care le-am visat și pe care le-am făcut să se întâmple ulterior. Și prin faptul că ele s-au întâmplat, mi-am demonstrat că doar eu sunt responsabilă pentru îndeplinirea visurilor mele și că teatrul este un sfetnic bun întotdeauna.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți