iHamlet. Gânduri după spectacol

Cel de-al doilea spectacol pe care l-am văzut în regia Catincăi Drăgănescu se numește iHamlet.  Dacă în general regret era în care m-am născut, considerând că sufletul meu aparține cu totul anilor ’30, iată că generația mea îmi dă motive de bucurie prin exemplele pozitive pe care mi le oferă prin munca lor. Nu doar că a avut 2 premiere în 2 zile, dar  tânăra regizoare Catinca Drăgănescu se află acum într-o rezidență de artist în Austria, așadar valoarea muncii sale este recunoscută pe plan internațional. De fiecare dată când aflu de cineva că îi merge bine pe plan profesional mă simt inspirată și îndatorată să fac și eu ceva mai mult decât fac, pentru că da, se poate. Cel mai ușor este să-ți închizi ochii și să nu vezi multitudinea de opțiuni pe care nici nu le-ai explorat. Spre căi neîncercate înainte!
Cred că seara mea era incompletă dacă nu ajungeam la acest spectacol. Acum că am ajuns este i-completă. Înainte să intru în sală am auzit o mămică spunându-i copilului ei de vreo 10 anișori – Nu vrei să te las eu pe tine aici singur și să mă duc în oraș? El a spus hotărât Nu. Și e bine că nu l-a lăsat, pentru că acest spectacol este deopotrivă pentru părinți și copii. Atinge tocmai acea latură educativă a teatrului, educația la nivel emoțional. Nu știu dacă există o materie în școală care să se ocupe de dezvoltarea emoțională a copilului. Pe vremea când am făcut eu școala, în anii 90-2000, nu exista. Așadar, teatrul ne ajută să ne dezvoltăm emoțional.

Mi-a plăcut atât de mult acest spectacol că nici nu știu de unde să încep, pentru că întotdeauna mi-a fost greu să-mi transform emoțiile în cuvinte și nu cred că s-au inventat încă atâtea cuvinte pe cât de multe emoții se nasc în interiorul nostru când vedem un spectacol care aduce atât de multă bogăție sufletului nostru… Povestea este inspirată de piesa lui Shakespeare și îi aparține autoarei Elise Wilk (cea care a scris și piesa Pisica Verde, montată peste tot în țară). Este extraordinar că tinerii scriu despre tineri, despre cum se raportează ei la lume, despre luptele lor interioare, despre relațiile cu cei de vârsta lor și cu cei mai în vârstă. Lumea adolescenților este mai complicată de la generație la generație.

Te-ai gândit vreodată că în secunda în care ție ți se întâmplă o chestie fix în aceeași secundă se întâmplă milioane de alte chestii?

Dincolo de text, de regie, de interpretarea actoricească, m-a impresionat conceptul multimedia al acestui spectacol. De sus până jos scena e o mare de stele, o galaxie întreagă, care poate reprezenta mai multe lucruri, după percepția fiecăruia. Pe mine m-a captivat totalmente priveliștea aceasta intergalactică – în primul rând pentru că uitatul la stele poate fi reconfortant. Aveam acest obicei în copilărie în lungile vacanțe de vară de la țară. Apoi, pentru că, dacă mă gândesc bine, viața mea e doar un punct alături de alte miliarde de puncte și ceea ce mi se întâmplă mie cumva este la unison cu alte milioane de puncte, de care poate nu aflăm niciodată. Mi-ar plăcea să știu ce fel de probleme au adolescenții din lumea întreagă, din țări și culturi diferite și cum s-ar raporta ei la o piesă precum e iHamlet. Deocamdată în România, mai specific la București, și mai exact la Teatrul Excelsior, cred că inimile tinere vor învăța să fie deschise și să-și lase libere emoțiile așa cum simt să o facă. Paradoxul e că trăim într-o lume liberă, iar barierele apar din toate colțurile, de la oamenii de la care te aștepți mai puțin.

Comunicarea prin cuvinte avansează foarte repede în vremurile noastre, în timp ce comunicarea prin sentimente pierde teren și stagnează.Neavând parte de iubire niciodată, H caută iubirea în cele mai mici forme oriunde merge în lume. Părinții lui nu știu să ofere dragoste părintească, dar știu să-și ocupe timpul cu alte lucruri extra-familiale, care îl zdrobesc pe copil ca o stâncă.

Stau în camera mea și-mi imaginez că sunt mort.

Evadarea din ceea ce e lumesc pare a fi singura opțiune când nu găsești nici o formă de iubire pe pământ. Acesta era jocul lui preferat, al copilului care nu fusese niciodată iubit cu adevărat. Evadarea stelară era tot ce avea, iar pășirea în lumea reală îl ucidea. Dragostea pe care el o avea de oferit nu s-a împlinit niciodată.  El a rămas cu vise ucise, o dragoste neîmpărtășită și o copilărie furată și nimeni nu este responsabil pentru asta. Oare?

Verbs describe us
0

Leave a Reply