Le voi spune că îi iubesc ori de câte ori se va ivi ocazia

doar că ocazia nu s-a ivit niciodată

și nici eu nu am știut cum să o fac să se ivească

iar unii dintre ei nici nu mai sunt aici ca să le spun acum…

dacă admiri, respecți și iubești sincer pe cineva
găsește o modalitate de a-i spune acel lucru
până nu e prea târziu…

Și acum nu e prea târziu și nici prea devreme să scriu o postare dedicată oamenilor care m-au inspirat să devin ceea ce sunt azi. Hm? Ce sunt? Un jurnalist cultural independent care a făcut acest site cu articole și videouri incluse pentru a fi de folos atât celor care nu pot fi prezenți mereu la evenimentele culturale bucureștene sau din alte orașe. Poate părea nebunesc dar ceea ce fac acum este o proiecție a unui gând ascuns pe care l-am avut încă de la primul spectacol de teatru pe care l-am văzut și primele materiale scrise pe care le-am citit. Ceea ce părea ciudat pentru toți, mie mi se părea normal, iar pe vremea copilăriei și adolescenței mele opțiunile de preferințe artistice erau foarte limitate și erai repede pus la zid dacă nu ascultai ce era la modă. Am preferat să fiu pusă la zid la propriu și la figurat în timp ce mă puteam pierde în lumea creată de mine cu ajutorul muzicii și filmelor mele preferate. Un spectacol de teatru la Buzău era un eveniment pe care îl aveam o dată pe an și nici atunci nu-l apreciam cum ar fi trebuit. Nici acum nu-mi explic ce anume am simțit când la 10 ani într-o lună de ianuarie am văzut Desculț în parc. Nici nu știam de fapt ce însemna teatrul, comedia, personaje… Mi s-a părut doar că oamenii din fața mea erau cei mai adevărați oameni pe care-i văzusem în viața mea destul de aglomerată chiar și la vârsta aceea, pentru că primeam destul de multe vizite cu oameni haioși care știau multe jocuri care luau sfârșit după ce ei plecau la casele lor. Îmi doream să existe un joc care să nu se termine niciodată și cumva în lumea pe care o cunoșteam deja știam că acest lucru nu e posibil.  Cumva în timpul acelui spectacol nu doar că mi s-a părut că văd cei mai adevărați oameni vreodată, dar și că jocul nu are limite și nici nu are final. Infinitatea intensității m-a fascinat întotdeauna, mai ales când ea pleacă de la lucruri pe care nu le percep foarte bine cu mintea, ci mai degrabă cu inima.

Este înălțător ca un sentiment pe care-l ai de mic copil să fie validat de acțiunile tale ulterioare, să creșteți împreună și să fie actual, curat, proaspăt, ca și când ar încolți în inima ta pentru prima dată.
Chiar dacă a trecut printr-un labirint cu multe serpentine care l-a zdruncinat ca un caleidoscop care poate i-a dat mai multe culori fără sens sau cu prea mult sens, sentimentul ăsta a rămas exact la fel ca atunci când a început – sincer, pur și dezinteresat, un fel de dragoste specială care nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum. Eu m-am schimbat de 1000 ori, dar ea nu.  Cred că nici nu are prea mare legătură cu persoana mea de fapt sau cu vreo altă persoană, e un sentiment de legătură, o atracție care, dacă e autentică, ea rămâne cu tine pentru tot restul vieții. Nu e o pasiune și în nici un caz nu este o obsesie.  E o plăcere necesară, să zicem.  Simt nevoia de a face ceea ce fac pentru că îmi place și mă ajută să evoluez din toate punctele de vedere. Dar nu știam exact cum să definesc asta până când nu mi-am dat seama ce pot face concret. E bine să-ți dai seama cum poți fi util, să poți ieși din pasivitatea scaunului de spectator și să te poți exprima activ.

Cred că e foarte important să știm de ce iubim artiștii înainte să le-o spunem, iar mie mi-au trebuit 20 de ani să-mi dau seama. Motivul simplu și concis este că realmente îmi îmbogățesc viața, inima și mintea prin arta lor. Eu nu pot delimita omul de arta sa pentru că ei doi vin împreună și nu există unul fără celălalt. Sigur că artistul e diferit de om, dar pe mine, personal, niciodată nu m-a interesat ce face artistul în viața sa privată. M-am gândit tot timpul cât de neplăcut poate fi ca fiecare secundă a vieții tale să fie fotografiată și transformată în știre de senzație. Adevărații artiști nu trăiesc din bârfe, iar pe mine falsele știri m-au afectat încă din anii adolescenței, când treceam pe lângă chioșcurile de ziare și citeam cele mai groaznice titluri despre cei pe care eu îi adoram și mă întrebam cum e posibil așa ceva. Nu înțelegeam de ce în loc să se scrie de cel mai nou videoclip sau film al lor se scria despre noile cuceriri, despre problemele financiare, despre tot ce le păta imaginea și asta mă mâhnea cumplit, pentru că eu, micul spectator, nu primeam noutatea artistică, ci aia telenovelistică. Practic, nu aveam de unde să mă documentez despre subiectele care mă interesau și în același timp trebuia să combat aceste știri pentru susținerea artiștilor mei preferați, pentru că nu puteam îndura să ascult cum se discută nedreptăți pe la colțuri. Acest simț al dreptății mai presus de orice, m-a făcut să pierd multe, chiar și pe mine, dar acel sentiment nu l-am pierdut pentru că el mă ținea și mă determina să vreau să descopăr tot mai mult.
Am crezut întotdeauna în artiștii mei preferați mai mult decât în oricine altcineva și chiar mai mult decât în mine însumi, pentru că mi se părea că prin arta lor ei pot ajuta lumea să fie mai bună. Nu știu cum, dar așa am simțit la 10 ani, așa simt și acum. Am crezut și cred în artiști pentru că s-au dedicat trup și suflet unei profesii solicitante și că demonstrează cu fiecare act artistic că poți fi mai bun, mai puternic, mai creativ, mai deschis, mai nou, mai adevărat în ceea ce faci. Nici nu exista conceptul de job pe vremea mea, dar exista cel de schimbare al locurilor de muncă, o opțiune care mi s-a părut destul de instabilă și fără să judec pe cei care schimbau locurile de muncă. Am ales să mă atașez emoțional de artă pentru că ea îmi părea mie la vârsta aia un domeniu stabil și sigur, care-mi oferea mie, spectatorului, bucuria de a descoperi că viața poate fi și altfel. Nu mi-am dorit niciodată să devin artistă, chiar dacă tot ce-mi plăcea să fac era să desenez și să cânt, e un fel de exprimare care mi-a rămas și azi, la fel ca sentimentul acela… Mi-am dorit să pot face ceva folositor și valabil pentru oameni, să fiu un fel de intermediar între public și artiști. Pentru început am început să-i desenez, să le învăț cântecele și să fac albume-colaj cu interviurile pe ca le decupam cu atenție din revistele printate. Și de fiecare dată când citeam un interviu mi se părea că mai era o adâncime de pătruns sau o culme de atins. Așa că mi-am făcut un carnețel de întrebări pentru artiștii mei preferați așa cum credeam eu că ar trebui să fie ca să le reflecte munca lor. Aveam vise mari la 10 ani, mi se spunea. Dar visele astea nu erau despre mine, erau despre oamenii pe care-i iubeam și munca lor și ce pot face eu ca să le fiu de folos.
Acest carnețel al întrebărilor s-a transformat într-un cufăr al amintirilor din cele mai prețioase care apar atunci când strălucirea din ochi își ia zborul în jos și înclină colțurile buzelor dând o o identitate incertă vremurilor ce vor urma.  Instabilitatea și nesiguranța sunt două dintre constantele timpului în care trăiesc. Trebuie să mă schimb mereu pentru ca lucrurile să fie ok. Trebuie să nu semăn niciodată cu cea de ieri sau cea de mâine, trebuie să fiu acum cum nu am fost niciodată și această unicitate nu știu la ce-mi servește, dar asigură o oarecare liniște în regat. Când mă gândesc cât de banală e viața de fapt, și că lucrurile pe care le credeai importante nici nu durează și își pierd și sensul după o vreme, revii la ceea ce am crezut eu de cuviință că e valoros pentru mine, la reperele mele, la ceea ce m-a construit pe dinăuntru fără să mă dărâme pe dinafară. Verbs describe us. După zeci de ani, în sfârșit am găsit un sens al unui sentiment care nu poate fi tradus în cuvinte. Traducătorul din mine știe prea bine că unele cuvinte sunt intraductibile și că acolo unde nu există echivalent se folosesc notele de subsol. Nota mea de subsol e însăși conținutul cărții, care nu are file, este un organism în plină mișcare, o forță care nu a obosit să facă bine, e arta pe care o iubesc, perechea de aripi care apare exact când noroiul e prea mare și dens. Este o minune să muncești pentru ceea ce iubești…
Cred că artiștii au nevoie să știe că munca lor face bine ori de câte ori magia ajunge la inima celui pregătit să o primească.  Arta făcută din suflet poate îmbogăți universuri și vindeca inimi, poate deschide drumuri și ferestre în locuri care păreau inaccesibile. Proprietățile curative ale artei nu ar fi existat, dacă nu ar fie existat ei, artiștii, care nu vor fi niciodată recompensați la adevărata lor valoare, pentru că magia asta a emoției nu poate fi cuantificată. Asta nu înseamnă că arta nu trebuie susținută financiar. Mă refer strict la dimensiunea spirituală vie care face bine nelimitat și necondiționat, iar  pentru asta nu cred că voi putea vreodată să le mulțumesc destul.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți