Adrian Ghenie: Cel mai mare aliat al unui artist sunt handicapurile lui.

Acum vreo 2 ani într-un interviu scris cu un actor adresam o întrebare inspirată de ultima știre despre succesul unui tânăr pictor român în străinătate care vânduse un tablou cu peste un milion de euro. Acel artist plastic era chiar Adrian Ghenie. Nici nu visam eu vreodată că voi avea șansa să-l văd în persoană și să-i ascult poveștile despre o lume care nu e așa cum pare și despre situațiile neprevăzute care îl obligă să creeze opere într-un timp record, învingând astfel neșansa și demonstrând tot mereu că arta învinge în orice condiții. Prima seară de povestiri din cea de-a unsprezecea ediție a Festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis a fost înnobilată de prezența lui Adrian Ghenie și de împărtășirea unei bucăți de viață și suflet cu toți iubitorii de artă în toate formele sale, așa cum ne-a oferit și evenimentul cultural de la Alexandria.

Adrian Ghenie: Ar trebui să vă povestesc cea mai proastă zi din viața mea. în 2009 când mă pregăteam de o expoziție la Londra pe care am pictat-o la Cluj toată. După ce s-au uscat pânzele le-am făcut sul și le-am băgat într-un tub pe care l-am trimis cu Fedex la Berlin.

După 3 zile a ajuns tubul fără pânze.Acolo era toată expoziția mea care trebuia să se deschidă între timp la Londra. În Berlin aveam un mic atelier din care trebuia să le reexpediez la Londra. M-am trezit cu tubul gol și 12 picturi care erau undeva pierdute. Cum procedăm?

Am sunat la Fedex care mi-a spus că în conformitate cu procedura tubul a fost livrat. Ei nu au nici o evidență ca atare nici nu are sens ca să mai facă investigații pentru că la ei coletul figurează ca fiind livrat. Mi-am dat seama că lucrările s-au pierdut undeva la Fedex București, ca atare m-am dus la Fedex București și am întrebat acolo în stânga și-n dreapta și ăia n-au vrut să recunoască nimic, bineînțeles.

În final, unul s-a milostivit de mine și mi-a zis că probabil picturile tale sunt undeva prin depozitul central de la Amsterdam aruncate pentru că ăștia nu vor recunoaște niciodată că ți le-au pierdut. Le-am găsit după o săptămână, dar în săptămâna aia am repictat totul fără ca nimeni să știe. Ziua mergeam la Fedex, noaptea îmi repictam showul după niște poze existente deja. Erau un fel de copii, dar copiile nu-ți ies niciodată exact. Ieșiseră alte lucrări care aveau la bază niște lucrări dispărute.

Ca să nu-mi fie insuficient, am făcut o mică apendicită în perioada aia. Am simțit o durere îngrozitoare, m-am dus la doctor și i-am zis Cred că am apendicită, vreau să fiu operat acum. Credit card luați? Și a zis. Da. La o jumătate de oră eram pe masa de operație, la 4 m-am trezit din anestezie, la 5 eram în atelier pictam ce pierduse Fedex.  În săptămâna aia în care am reușit să pictez 12 picturi. Bineînțeles că la final s-au găsit lucrările. Și acum aveam o mică dilemă, aveam 24 de lucrări care semănau una cu alta și nu știam ce să fac. Acelea pierdute de Fedex aveau o marcă pe ele. Dacă un restaurator vreodată se uită pe o pictură din aceea va vedea pe spate o dungă neagră din cauză că au fost împinse pe podeaua depozitului. Le-am expus pe toate împreună. Chestia asta s-a dovedit o idee care mi-a adus atunci primul mare succes. Pe atunci eram întrebat cum ți-a venit ideea. Nu le-am zis de faza cu Fedexul pentru că mi se părea încolțită și oricum nu cred că m-ar fi crezut, părea că vreau să fac pe grozavul. Showul pe care l-a pierdut Fedexul l-am refăcut cu apendicită și cu telefoane între timp. 

Lucrările acelea le-am dat aiurea, ori nu am prea primit bani pe ele ori le-am dat pe foarte puțini bani.

Acum nu fac altceva decât să asist la știrile de la Protv cum anunță ei că am vândut o lucrare pe nu știu câte milioane. Lucrarea aceea nu mai e a mea. Pe toată chestia aia eu am primit mai nimic. Doar o apendicită. Totul se întoarce în povestea mea pentru că toată lumea îmi numără milioanele acum, iar milioanele acelea nu au nici o legătură cu mine. Lucrările nu mai sunt ale mele pentru că oamenii care le au acum le vând în case de licitații.
Mie mi se pare foarte ironică toată povestea asta. Câteodată în viață mă întreb dacă a fost un soi de noroc pentru mine sau a fost chiar țeapă.

 

Verbs describe us
0

Leave a Reply