În lupta vieții, teatrul îmi oferă arme noi.

Dragoste de viață, dragoste de teatru. Teatrul iubește viața?  Viața iubește teatrul ? Ce face viața pentru teatru și ce face teatrul pentru viață? Întotdeauna vor exista mai multe întrebări decât răspunsuri și asta e bine, pentru că adevărurile vieții nu sunt bătute în cuie precum sicriele. O viață îmi trebuie să aflu adevăruri despre mine și lumea înconjurătoare prin ceea ce fac, iar în călătoria aceasta un ghid important este și teatrul, care prin poveste și emoție mă poartă prin tărâmuri fermecate pe care doar el le cunoaște și pe care eu pot păși indiferent de statură, poziție socială, kilograme…Dacă am un suflet pot călători în voie în feeria teatrală. Teatrul îmi amintește că am un suflet, în timp ce realitatea cotidiană mă face să uit de el. Lupt pentru a simți înainte de toate pentru că pur și simplu nu concep viața fără emoție, fără surpriză, într-o eră în care nimic nu mai e surprinzător și indiferența e suverană de cele mai multe ori.

Când aflu de un spectacol nou mă bucur dar mă și înfricoșez, pentru că teatrul mi-a oferit cele mai diverse și contrastante surprize și pentru că nu mă duc la teatru ca să-l judec, ci ca să-l iubesc. Ori nu vreau să fiu nici o iubitoare oarbă căreia îi place tot ce vede și nici o urâtoare care nu-i convine nimic din teatrul de azi, pentru că suspină după teatrul de pe vremuri. În primul rând, mi se pare nedrept să compari teatrul trecut cu teatrul prezent din simplul motiv pentru că teatrul e munca vie a unor oameni care nu poate fi înrămată și nici încapsulată în timp. Pentru asta mă consider norocoasă în cel mai profund sens al acestui cuvânt că pot merge la teatru de mai multe ori și nu mă mulțumesc să spun – Am văzut un spectacol… de fapt,  nu am văzut un spectacol, am văzut o reprezentație a unui spectacol, iar după cum mi se confirmă de la an la an, un spectacol nu este egal cu o reprezentație, de aceea consider că este esențial pentru mine, teatroholică sau nu, să merg la cât mai multe reprezentații ale unui spectacol. Este o experiență care nu poate fi repetată nici în adâncime și nici în intensitate. Să pleci la drum cu  un spectacol încă de la repetiții este o chemare de a ieși din condiția pasivă de spectator și de a deveni activ, ca parte de observator-simțitor al procesului creației.

Însuși domnul Andrei Șerban spunea că un spectacol nu este terminat decât atunci când se distruge decorul, după ultima reprezentație. Așadar, un spectacol înseamnă suma reprezentațiilor sale și mă simt datoare să văd cât mai mult un spectacol ca să fiu martoră la acest fenomen viu care niciodată nu va fi definit prin ceea ce pot eu scrie în urma unor vizionări. Nu pot scrie despre teatru, trebuie să-l simt, să fiu acolo când el se petrece și nu doar o dată ca apoi să pun ștampilă de plăcut sau neplăcut. Mi pare injust să cuantific eu om de rând munca unei echipe întregi, chiar dacă e sau nu e placul meu. Nu mă pot referi în acești termeni la teatru ca și când ar fi un fel de mâncare.
Recunosc că am intrat cu emoții la vizionarea de presă a Soldatului de ciocolată. Prima întâlnire cu un spectacol poate da tonul unei noi relații teatrale sau îi poate pune punct. Așa mi se întâmplă tot timpul. Sunt omul extremelor. Dacă îmi place un spectacol foarte tare merg ori de câte ori pot la el, apoi mă interesez ce pot vedea de același regizor și îmi fac un frumușel calendar de spectacole de teatru pe care să le urmăresc într-o stagiune. Prefer entuziasmul necunoscutului în locul comodității certitudinii. Îmi doresc să înțeleg mai mult prin simțiri, iar teatrul îmi șlefuiește simțirile. Cu fiecare reprezentație învăț tot mai mult despre importanța conștientizării prezentului, a valorificării a ceea ce avem acum. Sunt tot mai puțin omul de ieri și tot omul de mâine. Învăț să fiu azi, aici și acum, în domeniul meu, în ceea ce fac cu mine și față de ceilalți. Este un mister cum teatrul se poate adresa în mod specific fiecărui spectator în parte. Teatrul mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însumi, iar dialogul cu el mă obligă să dau tot ce-i mai bun din mine oricât de rele ar fi circumstanțele. Dacă reacționăm la rău cu rău, nu rezultă binele. Cel puțin nu pentru mine. Binele trebuie urmărit indiferent de cât de dificile sunt situațiile în care ești pus. Așa e și în teatru, cel puțin în spectacolele de care sunt dependentă.
În această stagiune, care pentru mine a început exact acum un an cu repetițiile deschise de la Car(o)usel, am urmărit în mod special spectacolele domnului Andrei Șerban. În spectacolele dumnealui am simțit cel mai bine legătura dintre teatru și om sub forma unui dialog mut, un schimb energetic dintre actori și spectatori care nu poate fi programat, nici anticipat, nici reluat. De la această comunicare pornește totul, pentru mine cel puțin. Dacă sunt capabilă să fiu atât de concentrată pe ceea ce-mi oferă teatrul, fără să am dinainte o listă ca la piață, atunci pot fi în stare să capăt idei noi și înțelegeri noi ca să nu ocup în zadar locul privilegiat de observator-simțitor al sălii de spectacol. Să-ți dorești să fii oriunde altundeva de frica unei eventuale despărțiri teatrale, nu este deloc un gând sănătos, dar apare pentru că prefer să reperez întotdeauna bucuriile teatrale ( mai mult sau mai puțin durabile) decât să-mi amintesc de dezamăgiri.
În contextul meu teatral personal, nu poate fi vorba de o dezamăgire în ceea ce privește spectacolele domnului Andrei Șerban. Asta nu mă scutea de emoțiile buclucașe.
Și uite așa am asistat la primul șnur. Mi-a plăcut extrem de mult că domnul regizor a venit în fața spectatorilor și le-a vorbit, și mai ales că a plasat evenimentul teatral în contextul unor alte evenimente, semn că nu consideră spectacolul său cel mai important eveniment al serii, dar iată că iubitorii de teatru l-au considerat.
Repetiția a fost foarte antrenantă pentru că au jucat ambele distribuții și energia se schimba scenă după scenă. Doar să vezi câte nuanțe poate căpăta același personaj jucat de 2 actori se merită să vezi de cel puțin 2 ori un spectacol cu distribuții diferite. Momentan iubitorii de teatru pot asista la procesul de creație, de naștere al unui spectacol. Teatrul e  work in progress, not work in regress. Mereu viu, mereu surprinzător. Același loc, alte senzații. Din prima seară unică și irepetabilă în care scena a fost patronată de energiile celor 15 actori din ambele distribuții am plecat cu o super bună dispoziție, nu m-am pus pe analizat nimic, am fost recunoscătoare că am putut fi prezentă și mi-am notat câteva replici cu care am rezonat instant:

  • Când știi că un lucru poate fi făcut, trebuie să-l faci. 
  • Nimic nu mă ține mai treaz decât pericolul. Unde dracu’ e pericolul? Trebuie să-l caut.
  • Dragostea ideală e o activitate obositoare. 
  • Dacă nu ești capabil de recunoștință, nu ești capabil de nici un sentiment nobil.

 

Verbs describe us
0

Scrie ce simți