Mon Cabaret Noir. Gânduri după spectacol

Cum m-am obișnuit, eu nu am de gând să povestesc spectacolul să descriu măreția decorului, ingenuozitatea regizorului și strălucirea actorilor, pentru că nu de asta merg la teatru. Merg să primesc ceva ceea ce doar acolo pot primi – gânduri și sentimente noi.
Aș putea să fac mult rău prin cuvinte, pentru că uneori simt că mi ia în derâdere calitatea de spectator și aș vrea să sar (tot prin cuvinte) la gâtul unor regizori care nu iubesc actorii și nu le pasă prea mult de public, nu se obosesc să creeze un dialog între mesajul teatral și cel al energiei venite din sală, și prin asta determină spectatorii să-i intenteze divorț teatrului și să nu mai calce prin sala de spectacol în viața lor, influențându-i și pe alții în acest sens. Dar dacă mi-aș petrece timpul scriind cât de rău mi-a fost din cauza viziunii neinspirate a unei persoane sau mai multe, că s-au jucat cu viețile unor oameni care s-au apucat de meseria asta din cele mai profunde rațiuni și simțiri și că publicul nu dorește să vadă chinul de a face teatru, deși el există… Cu cât văd mai multe spectacole, cu atât simt nevoia de a-mi declara respectul, admirația și prețuirea pentru cei implicați în actul creației artistice, cei care-și pun sufletul, carnea și sângele lor pentru a-și crea ceva viu și autentic ce poate mișca sau nu ceva în spectatori, depinde de structura interioară a fiecăruia.
Dacă îmi voi ocupa timpul deșirând în cuvinte stările neplăcute pe care le-am căpătat în urma unor vizionări care mi-au produs nu stări negative (era de bine, înseamnă că aș fi înțeles ceva din spectacol) ci m-au făcut să mă întreb – Ce caut eu aici și de ce nu fac ce am lăsat în stand-by?, atunci nu voi mai avea timp să scriu despre spectacolele care mi-au produs anumite senzații și chiar revelații cum ar fi Mon Cabaret Noir de Răzvan Mazilu, producție Creart, pe care l-am revăzut aseară la Teatrul de Comedie, după Gala festCO.
Eram tare curioasă cum va ieși spectacolul pentru că el e făcut pe un spațiu de teatru-cafenea, cu această ocazie mi-am dat seama că un spectacol bine construit se poate adapta ofertei de spațiu.
După Isadora Duncan, Răzvan Mazilu ne face cunoștință cu Anita Berber, o dansatoare germană de cabaret, care observ că împarte aceeași zi de naștere cu Judy Garland – 10 iunie. Dacă ar fi să cred în zodii, mare parte din artiștii mei preferați de-a lungul timpului sunt în zodia gemenilor și a balanței, dar ce au A face munca și talentul cu zodiile? Nimic, doar o mențiune personală. M-am decis să fiu foarte personală în ceea ce scriu pentru că altfel ce rost mai are să obosesc în acest fel, și pe voi, și eu…
De la premieră rămăsesem cu o energie aparte în urma Cabaretului Noir, pe care nu am fost în stare să o preschimb în cuvinte tocmai pentru că era prea personală, iar adevărurile personale sunt cel mai greu de recunoscut și de descris. Una dintre revelații a fost însăși Anita Berber, un om care a trăit împotriva vremurilor sale fără să-și facă un scop primordial din asta. A trăit așa cum a simțit, cum a fost în stare, cum a crezut că e de cuviință, știind poate că nimeni nu trăiește în locul său la fel cum nimeni nu moare în locul său. Pentru mine, cel care trăiește acum, e firesc să știu cine sunt pe lumea asta și ce pot face. Eu sunt cel care acționează și nu cel care privește cum alții acționează. Eu, omul care are responsabilitatea propriei vieți. Peste această responsabilitate nu trece nimeni, pentru că nimeni nu muncește, iubește sau suferă în locul meu. Nimeni nu-mi preia sarcinile și nici durerile. Nimeni nu-mi duce la bun sfârșit planurile și nimeni nu-mi suportă neîmplinirile. Eu sunt persoana care este felicitată și taxată pentru acțiunile sale. Totul mă costă timp și energie și sănătate, uneori. Și când nu mă va mai costa, atunci voi fi liber să zbor către alT tărâm, al trup și altă dimensiune…
Nu mă droghez ca să mă simt mai bine, ci ca să nu mă simt rău. Tu n-ai nevoie de asta. Tu n-o să mă înțelegi niciodată. (Mon Cabaret Noir)
Adicția poate fi orice – alimente, băuturi, activități, locuri… Să nu poți trăi fără să faci un lucru, să te simți incomplet fără ceva, să te simți descoperit dacă nu te acoperi în spatele unei meserii, de exemplu, atunci ești dependent, iar gradul de dependență depinde de nevoile fiecăruia. Nu e ușor să trăiești cu dependența. Dependența de oameni e ceva mai grea pentru că ei cred că tu exiști pentru ei și atât. Independența de a fi tu fără să te rupi de lumea în care trăiești – nu ai cum ești parte din ea vrând nevrând- și atunci ce faci? Înveți să te împarți între ceea ce ești pentru tine și ceea ce trebuie să fii pentru alții – acest pact diabolic poate deveni mortal și când moartea îți e mai prietenă decât viața, atunci intervine arta. În artă moartea și viața nu sunt dușmani ba chiar locuiesc în aceeași entitate uneori. Te naști și mori asta e cert. Ce facem între acești doi piloni care ne delimitează? În primul rând nu lăsăm pe alții să ne limiteze, iar Anita Berber a avut curajul de a fi cine a simțit că poate fi chiar și cu prețul de a muri la 29 de ani.
O viață scurtă și intensă poate fi un vis amar pentru cel care a trăit în lanțuri și beznă. Moartea este musafirul neinvitat care face specia umană să crească în fața altor specii umane. De ce oamenii iubesc trupul fără suflet și nu au fost în stare să iubească omul cât a fost în viață? Asta arată că oamenilor le pasă mai degrabă de trup și nu de suflet?
Prin arta sa, Anita Berber a demonstrat că nu a fost doar un trup și că sufletul ei apare de fiecare dată când el este chemat prin dans, muzică și vorbe.
Eu vreau doar să iubesc și să fiu iubită. (Mon Cabaret Noir)
Trebuie să înțelegem mai mult decât știm deja, pentru că dacă nu înțelegem atunci tindem să judecăm, și cum spunea un personaj din În plină glorie – Nu facem artă ca să fim judecați ci ca să fim iubiți.
Spectacolele despre persoane care au existat sunt cele mai aproape de inima mea și faptul că văd musicaluri și regăsesc în ele piesele cu care eu am crescut, înseamnă că nu eram acea semi-nebună, care ascultă muzică demodată, și că arta valoroasă nu se degradează cu odată cu trecerea timpului. În schimb, omul se degradează. Mare atenție să nu ne degradăm și spiritul!

Verbs describe us
0

Leave a Reply