Andrei Șerban: Tot ce putem schimba prin teatru este conștiința individuală.

Lăsând deoparte spectacolul meu obsesie pe care l-am văzut de doar 11 ori de la premiera din octombrie 2014 și până acum, lăsând deoparte nebunia de a merge zilnic la cele 6 zile de repetiții deschise și fără mă întreb dacă nu am prea multe materiale cu același subiect, mi-am dat seama că subiectul teatru este exact ceea ce nu este omul – infinit și inepuizabil. Așadar, prin teatru descoperim o mulțime de posibilități de a aborda o situație, de a ne raporta la ceilalți, de a vedea lumea  în timp ce în afara teatrului suntem înconjurați de imposibilități. Eu nu voi înțelege niciodată de ce omul se oprește din a face ceva bun, frumos și util și această oprire se transformă treptat sau brusc într-o neîmplinire care-l împinge spre acte de violență. Dacă nu ne investim energia în a face bine, atunci suntem pasibili de pedeapsa cu moartea, în viață fiind. Sufletul se ofilește și devine otravă pentru noi și cei din jur. Dacă acceptăm întâlnirea cu miracolul teatral, care se așază în jurul gândurilor și stărilor noastre ca un colier de mistere binefăcătoare, vom vedea că atât timp cât suntem vii, nimic nu e pierdut, și că putem face lucrurile să meargă dacă nu ne limităm din cauza fricilor de tot felul. Uneori frica este mai mare decât curajul de acționa și acest lucru nu este deloc un plus. A nu avea curajul de a acționa este la fel de rău cu a lăsa lucrurile să se denatureze, să-și piardă din consistență. E sănătos să pricepem că orice răutate este un test de bunătate, de fapt. Am învățat multe despre oameni datorită teatrului și învățatul continuă cu fiecare nou spectacol pe care îl văd. Îmi place în mod deosebit să învăț din teatru pentru că este singurul tip de învățare care nu mi se pare că mă transformă într-un fel de roboțel mecanic. A învăța prin teatru înseamnă a învăța prin simțire, care nu poate fi reprodusă și nici păstrată, ea e nouă la fiecare întâlnire cu actul teatral. Probabil din cauza deficienței mele de vedere natale sau poate că așa îmi este firea  – de a simți mai întâi un lucru, abia apoi de reflecta asupra lui, acest dans ca un uragan dintre simțire și gândire nu mi-a dat pace toată viața…Abia cu spectacolele de teatru ce s-a mai temperat. Prin teatru, am învățat că e este în regulă să simți mult, tot mai mult. Prin școală am învățat că trebuie să știi mult. Iar din viață, din meseria pe care mi-am ales-o, am învățat că trebuie să faci mult. Toate trei merg împreună și noi împreună cu ele. Suntem ceea ce simțim, știm sau facem?

Regizorul Andrei Șerban a susținut o conferință la Teatrul de Comedie, în cadrul Festivalului festCO. Am desprins câteva idei pe care dumnealui le-a împărtășit cu iubitorii și creatorii de teatru care au asistat la eveniment:

  • Dacă poți să iei în râs și moartea, poți să iei orice în râs. Depinde cât timp râzi și care e calitatea râsului. Ca și tragedia, râsul trebuie să te ajute să înțelegi ceva despre viața ta. Chiar și absurdul are un sens. Râsul nu trebuie să fie trivial.
  • Un actor care este foarte popular și este extrem de vulgar nici un regizor nu poate să-l oprească.
  • Nu poți să faci ceva la mijloc, între teatrul clasic și teatrul de avangardă, pericolul mediocrității e imens. Un regizor convențional sau un actor convențional nu poate să facă decât ce a învățat el în tinerețe și repetă asta, și vrea sau nu vrea să se înnoiască. Acesta este problema celor de o anumită generație. Este un moment în care ori vrei să uiți tot ce știi și să începi de la zero ca un copil, ca și cum nu ai ști nimic. Evident că e greu, dar măcar ai dorința aceasta. Ori faci avangardă și vrei să schimbi lumea ceea ce făceam când eram tânăr.
  • Toți tinerii de azi fac ceea ce făceam și eu când eram tânăr, neștiind atunci că va veni un moment în care nu va mai fi așa. Aceasta este definiția tinereții – să încerci să faci ceva ce nu s-a mai făcut vreodată și e just să fie așa. Care este calea între teatrul clasic și teatrul de avangardă? Întotdeauna trebuie să găsești ceva care este surprinzător.
  • Surpriza este elementul principal, central, obligatoriu în teatru. Dacă nu surprinzi, teatrul moare, plictiseala e absolută. Și din păcate foarte des când mă duc la teatru nu am nici un pic de surpriză de la nimic. Aici e problema. Ca să surprinzi trebuie să faci ceva care este neobișnuit, fie numit experimental, fie avangardă. Toate aceste definiții nu au nici un fel de importanță. E viu ce vezi sau e mort ce vezi? E atât de clar. Despre asta e vorba.
  • Când eram tânăr făceam teatru din pasiune, dintr-o ardere, eram naiv. De exemplu, tocmai intraseră tancurile sovietice în Praga și eu am făcut Omul cel bun din Seciuan la Piatra-Neamț, iar tot spectacolul era dedicat lui Jan Palach ( n.r. studentul care și-a dat foc în Piața Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varșovia în scopul stopării reformelor inițiate în perioada Primăverii de la Praga). Era un spectacol tulburător de politic și chiar credeam că prin asta puteam ajuta să schimbăm lumea într-un fel. Ceea ce mi-am dat seama în timp este că e o naivitate să crezi că poți schimba ceva prin teatru, nu poți schimba absolut nimic.
  • Tot ce putem schimba prin teatru este conștiința individuală, nu putem schimba un colectiv. De aceea nu-mi place să folosesc cuvântul public, care este un cuvânt abstract, generalizant, care nu-mi face nici o diferență. Publicul e un fel de turmă. Eu folosesc cuvântul spectator, care este un individ, o persoană și atunci respect individul. E respectul pentru faptul de a vorbi cuiva, a te adresa unui om, nu unei mase. Tot ceea ce putem face este să influențăm pe cineva, ca cineva care este mai sensibil, mai atent, care are nevoie de a veni la teatru nu doar pentru ca actorii să-l facă să râdă la spectacol, ci vine la teatru pentru altceva, are nevoie de o hrană, o substanță. Vrea să plece cu ceva acasă. Pentru asta cred că fac teatru azi.
  • Și spectatorul trebuie să facă un efort. Dacă spectatorul stă pasiv, leneș și așteaptă să i se dea ceva fără să participe și să dea înapoi, nu poți să joci la o sală care este complet insensibilă, care nu are nici un răspuns. Dacă spectatorul își cumpără bilet, nu atunci el trebuie să participe, să vrea ceva, e un dialog.
  • Tot ceea ce am făcut în viață a fost să scap de această cutie-pușcărie care se numește stilul unui regizor. Am încercat ca fiecare spectacol  pe care îl fac în teatru să nu semene cu celălalt. Dar la Opera din Iași, reiau spectacole pe care le-am făcut la Paris, la Viena sau în alte părți. Pe aceeași structură, același concept, încerc să adaptez la cântăreți, la cor, la cei cu care lucrez acum. Într-un fel încerc să fac altceva, nu total diferit, nu radical diferit, dar altceva. Deci, atunci când reiau există un pericol de a mă repeta și încerc cât de mult pot să nu repet ceea ce am făcut înainte.
  • Niciodată în 50 de ani de carieră nu am avut dreptate în ceea ce privește reacțiile spectatorilor. Exact unde credeam că se va râde, nu s-a râs și unde habar nu aveam că o să se râdă s-a râs enorm. Niciodată nu știu cum vor reacționa spectatorii,  întotdeauna sunt surprins. 
  • Cine se ridică în picioare și aplaudă orice banalitate de spectacol de fapt se autofelicită și vrea să arate cât de mult știe el să aprecieze arta. Spectatorii se aplaudă pe ei înșiși.
  • Sunt foarte puțini criticii de teatru care înțeleg ceva, nu că iubesc sau distrug un spectacol, ci că prin ceea ce scriu ei ajută pe cei care au făcut spectacolul să se dezvolte, să amelioreze ceea ce au făcut. Dacă scrii într-un fel cu suflet, nu scrii doar cu bucuria de a distruge sau cu epatarea de a spune ce formidabil, folosind epitete, ci explici ce s-a întâmplat. Explicând ce s-a întâmplat ajuți și pe cititorii care nu au văzut, precum și pe cei care au lucrat la spectacol să înțeleagă ceva din care să învețe ceva. Asta este o critică pozitivă. Critica negativă ca și tot ceea ce am spus despre negativitate schematizează – ori distruge – când o citești, poți să spui doar că te lași de teatru, dar ce înveți din asta? Ori citești că e genial, e fenomenal, și nici din asta nu ai ce învăța.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți