Steaua fără nume. Gânduri după spectacol

“Poimâine e premiera, dar nimic nu e gata. Probabil că așa se joacă totdeauna teatru. Cu neliniște, ci dezordine, cu grabă, cu spaimă. Nimeni nu mai vede nimic. E prost? E bine? E catastrofal? E admirabil? Nimeni nu poate răspunde. Nimeni nu știe.” (Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944)

A face teatru probabil că este una dintre cele mai riscante meserii. Actorii își împing limitele la maximum și dau pe scenă tot ce-i mai bun din esența lor umană și extra-umană preț de câteva ore bune pe scenă. În acele ore de teatru se derulează o viață sau mai multe și atunci înțelegi că lumea de azi nu seamănă deloc cu cea de ieri și nici cu cea de mâine. Lumea de azi și ceea ce simți pentru ea azi e cristal de foc care se dizolvă în oceanul propriilor senzații, care nici măcar amintiri nu pot fi numite, pentru că nu s-a inventat tehnologia care să memoreze senzații, să le cuprindă într-o formă. Ele sunt de necuprins, așa cum este și un spectacol de teatru pe care nu-l poți ține în palmă, dar îl poți adăposti în inima ta.
Nici nu vroiam să vin pentru că eram sigură că nu mă voi putea concentra din cauza stării în care mă aflam. Tic tac! Începe muzica și durerea de cap dispare. Teatrul muzical este cel mai bun antidot contra durerii, medicamentul perfect care îți oferă deopotrivă alinare și plăcere.
E a doua montare a piesei Steaua fără nume pe care o văd în ultimii doi ani. Abordarea regizorală de a împleti muzica lui Vlaicu Golcea și versurile Andreei Radu cu textul lui Mihail Sebastian este una ingenioasă, pentru muzica energizează și înfrumusețează povestea. Nu știu de ce la cealaltă montare am plecat cu o ușoară tristețe, deși am râs în hohote. De aici am plecat cântând – care durere de cap, care stare de rău? Efectele benefice ale teatrului.
Am văzut Steaua fără nume regia Erwin Şimşensohn în cadrul Festivalului festCO, aflat la cea de-a paisprezecea ediție și mi-ar plăcea extrem de mult ca acest spectacol să revină în București. Reacția publicului spune totul.

Am ales două replici care mi-au plăcut în mod deosebit și care îmi dau de gândit asupra lucrurilor cu adevărat importante din scurta mea existență, plină, dar deloc complexă. Ne luptăm zi de zi pentru a deveni cineva și sfârșim ca altcineva, dar…

“Nici o stea nu se abate din drumul ei.”

Dacă o stea ar coborî de pe cer, oare ar mai fi ea atât de iubită și prețuită aici pe pământ? Stelele rămân acolo sus pentru ca oamenii să le iubească tot mai tare. Depărtarea aproprie, iar apropierea depărtează uneori.

“Noi nu avem timp ca să fim fericiți, avem timp ca să trăim bine.”

Fericirea nu este legată de bunăstarea materială, iar când sufletul se îmbolnăvește, el nu doare, nu țipă, nu oftează, doar se face mic, tot mai mic, până dispare. A trăi ca morții în viață fiind este cel mai cumplit compromis la care se poate supune omul. Când nu mai are căutări, are parte doar de descoperiri de cele mai multe ori neașteptate, atunci începe intoxicarea sufletului. Suntem uneori prea preocupați de lucrurile care creează furtuni în exterior în loc să ne îngrijim de ceea ce creează furtuni în interiorul nostru. Nu putem vibra la ceea ce primim fără să ne dorim neapărat, un fel de otravă dulce care ne amețește și ne îndepărtează de valorile adevărate – este ceea ce ne oferă media de azi – o realitate în care nu vrei să trăiești, în care totul e negativ și groaznic. Să evidențiezi doar problemele și să uiți cu desăvârșire de lucrurile bune este o crimă abominabilă. Așadar, dacă ne batem capul cu lucrurile rele, atunci când mai avem timp să ne ocupăm de cele bune? Bogăția unui om se măsoară după măreția sufletului său.

 

Verbs describe us
0

Leave a Reply