Emil Cioran: Nu toată lumea are șansa unei nenorociri aparte.

„Dacă oamenii se zbuciumă și își îndreaptă gândurile spre viitorul imediat, e tocmai ca să nu aibă viziunea în cauză. Nimic nu e mai rău pentru cel care vrea să trăiască decât să aprofundeze anumite lucruri. Nu-i bine să-ți împingi gândurile dincolo de carne. (…) Toate necazurile pe care le suferi în viață trebuie socotite o pedeapsă pentru clipele de nepăsare când nu ne gândeam că alții suferă și mor. (…) Nu scapi de lucrurile de care ai vrut să fugi.” (Caiete 1957-1972, Emil Cioran)

În prima sâmbătăt a lunii mai, imediat după Paște, în Săptămâna Luminată, iubitorii de cultură au venit în număr foarte mare la Librăria Humanitas de la Cișmigiu pentru a asista la o dublă lansare – Caiete 1957 -1972 de Emil Cioran și audiobookul Lacrimi și sfinți, în lectura lui Răzvan Vasilescu, apărut la Editura Humanitas Multimedia. La eveniment au luat cuvântul domnul Horia-Roman Patapievici și domnul Gabriel Liiceanu, care ne-a împărtășit un detaliu emoționant din întâlnirea sa cu Emil Cioran în anii 90.

Gabriel Liiceanu: În timpul comunismului noi am trăit un festivist umanist în care trebuia să spunem că omul e măreț. La moraliști este pusă în scenă defascinarea, pentru că este lupta cu ipocrizia, o dorință nebună de a fi în sfera adevărului, și nu a împodobirii cu ornamente goale. O să se spună – dar a negat partea valabilă a oamenilor, splendoarea lor, sacrificiul, iubirea, generozitatea, dăruirea. Acestea nu erau esențiale pentru el, pentru că el judeca la altă scară – dacă e mai bine să fii sau e mai bine să nu fii? Dacă e bine ca fiind ceva pe lumea aceasta trebuie să apară omul. Dacă omul apare cum trebuie el evaluat ca spectacol. Și bilanțul spectacolului este dezastruos. El e foarte conștient de ceea ce face. Spune: Vreau să vă pun în față o oglindă a adevărului. Vă ajută? Nu. El trăiește cu ideea acestei misiuni a defascinării – Misiunea mea e să-i trezesc pe oameni din somnul lor dintotdeauna, știind că astfel comit o crimă și că ar fi de o mie de ori să-i las să doarmă mai departe, de vreme ce oricum când se trezesc nu am nimic să le propun.

Horia-Roman Patapievici: Cioran era excepțional, era fără măsură comună în epocă, dar în același timp era și fără un calapod în sensibilitatea receptării epocii care să-i facă dreptate. Era atât de excesiv și nemăsurabil după calapoadele timpului încât Cioran e o permanentă sursă de indispoziție, de neliniște. Stilul lui este românesc pentru că recunoaștem mai degrabă tipul de sensibilitate, de violență vehementă, de maniheism dur pe care le-a practicat în limba română, dar problematica lui este filozofică, teologică, gnostică, universală. El este un nihilist acosmist, cum ar fi spus Ioan Petru Culianu. Este cineva care vine cu o sensibilitate filosofică și religioasă extraordinar de bine articulate, destul de rare printre scriitorii sau literații pur-sânge.

Gabriel Liiceanu: Emil Cioran nu ar fi acceptat cuvântul operă pentru că el ucide autenticitatea inspirației adevărate, care înseamnă păstrarea contactului permanent cu tine însuți, cu trăirile tale. Din clipa în care scriitorul pune pe hârtie ceva care nu-l reprezintă, trădează. Din cauza aceasta cred că nu i-ar fi plăcut o discuție despre operă, deși, cred că ar accepta că Lacrimi și sfinți a fost cartea lui de vârf în limba română.

Horia-Roman Patapievici: Simone Boué descoperă ceea ce azi se cheamă Caietele lui Cioran 1957-1972. Cred că portretul lui Cioran nu ar fi fost complet dacă nu am fi avut aceste caiete, pentru că există ceva în ele care nu e de regăsit nici în partea românească, nici în partea franceză a creației lui. Acelea sunt cărți lucrate, acestea sunt șantiere de cărți și jurnale ale condiției umane, cum le-a numit Gabriel Liiceanu. În Caiete se vede cel mai fermecător lucru al lui Cioran, care în persoana lui fizică era direct adresabil și direct vizibil pentru cei care-l cunoșteau, și anume simțul ironiei, al umorului, al autorironiei, al grotescului, al monstruosului. El trăia cu o autenticitate și cu un simț al derizoriului extraordinar de viu și de simpatic. Cioran nu semăna deloc cu cărțile lui, mulți au spus-o. Cioran seamănă cel mai bine cu caietele lui. Și nu am fi avut restituită personna lui în ceea ce ea are irepetabil, dar și nepieritor, dacă Simone Boué nu ar fi dus la publicat caietele lui care se aflau sub patul din mansarda în care au locuit împreună.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți