Obsesii. Gânduri după spectacol

“Luca este singura mea legătură cu viața.” (Obsesii)

Am văzut-o pe Cerasela Iosifescu în 2 spectacole – O noapte furtunoasă de la Teatrul de Comedie (în era teatru tv, s-a jucat o singură dată, iar eu am avut norocul să-l văd din sală), iar a doua oară în Cină cu prieteni la Arcub, Sala Batiște. Am remarcat-o prin expresivitatea sa și prin vitalitate și așa am ținut-o minte. În seara asta am avut ocazia de a o vedea într-un one woman show intitulat Obsesii la Arcub, Hanul Gabroveni. Cum am mai spus, spectacolele într-un singur personaj mi se par cele mai grele, atât pentru public, cât și pentru actori, care nu au parteneri de scenă pe care să se bazeze. Toată greutatea și responsabilitatea unui spectacol cade pe umerii lor și mărturisesc că am emoții pentru actori și-mi doresc ca întâlnirea dintre omul de pe scenă și cei din sală să fie una memorabilă, plăcută, un schimb de energii benefice.

Poetul britanic John Wilmot spunea – Teatrul e drogul meu. Eu nu pot simți în viața reală, de aceea am nevoie ca alții să simtă pentru mine în teatru. E fascinant cum un spectacol prin simplitatea și intensitatea lui te ajută să vezi și să înțelegi atât de mult despre propria realitate. Dacă știi cum să-l simți, un spectacol îți oferă exact ceea ce ai tu nevoie în acel moment al vieții tale, pentru că nici o întâlnire nu este întâmplătoare. Mă înfioară efemeritatea unui spectacol de teatru și eforturile care sunt depuse pentru ca el să prindă viață. Eu nu pot să concep că după o sală întreagă cu aplauze și flori la final de reprezentație, se pleacă acasă și lucrurile își urmează cursul firesc, iar cei care nu au făcut parte din publicul din sală au pierdut ceva definitiv. Asta nu înseamnă că nu vor putea asista la următoarea reprezentație, dar cred că dacă vedem un spectacol care ne atinge într-un fel sau altul prin mijloacele astea de comunicare noi putem ajuta foarte simplu la popularizarea sa dacă scriem un status frumos pe facebook.  Lucrurile bune trebuie mediatizate și cred că în curând social media va înghiți și mass media. Totul se va muta acolo pe platforma de postări și reacții instant în scris în continuu. Dacă mass media poate suferi modificări din cauza tehnologiei, teatrul nu trebuie să sufere niciodată, pentru că teatrul alungă suferința atât cât să ne dea nouă timp să-i găsim singuri o alinare, ajutați de forțele artistice.
Cerasela Iosifescu este o forță artistică și mi-ar plăcea să o mai văd mai des pe scenele bucureștene. În primul rând are o eleganță aparte și o feminitate deosibită, emanate prin tot ce am văzut în seara asta pe scenă și cred că am mai înțeles ceva despre tinerețe veșnică și dragostea față de meserie. În al doilea rând, personajul creat de ea pe scenă, deși, aparent, are toate motivele să inspire compătimire și o ușoară repulsie, de fapt inspiră o imensă forță de trăi, chiar dacă fiecare respirație înseamnă o durere sfâșietoare pe care o potolește doar temporar prin medicaminte. Dacă mor? Ce se întâmplă cu programul meu?
Are de luptat cu o boală care i-a furat toată viața și chiar când moartea pare cel mai la îndemână lucru de făcut, o mână a curajul de a mai trăi un pic o trage înapoi de la balconul disperării. Durerea de a fi în viață într-o lume plină de moarte este un adevăr cu care un suflet precum al ei nu se poate obișnui. Când îți e contaminată de durere, paradoxal, inima are nevoie să ofere dragoste și nu neapărat să primească. Să poți oferi dragoste este un alt semn că nu ai murit încă. Ești înghețat la exterior, pentru că nu vrei să mai fi deteriorat de săgețile veninoase ale celor pe care îi iubești, totuși nu poți să nu-i mai iubești pentru că iubirea face parte din ființa ta, nu poți șterge iubirea cum ștergi un număr din agenda telefonică. Obsesia de a oferi iubire oricui, oricum și oricând, poate împinge spre abandonul sinelui și treptat la pierderea conștiinței. Când trăiesc prin obsesii, mintea nu mai funcționează în parametrii săi normali. Alimentată cu firul imaginației expansive, obsesia te obligă să vezi realitatea prin filtrul ei și  o realitatea prin spectrul otrăvitor al obsesiei este ca o sinucidere a sufletului în timp ce corpul se mai mișcă încă. Se dă o luptă în acest spectacol –  o luptă perpetuă dintre forța reală a personajului, care putea fi oricine, nu neapărat femeie, și forța de care e dominat tot timpul, o forță care-i fură luciditatea, împingându-l la acțiuni necugetate. Cine mai suntem când ne dăm cu totul bolii noastre? Înveți să trăiești cu monstrul durerii și să te obișnuiești cu el.  Totuși, finalul e impresionant și neașteptat.  Mergeți să vedeți. Cu inima deschisă și atenția maximă.

Verbs describe us
0

Leave a Reply