Era ok și la 60. Gânduri după spectacol

„Trebuie să celebrăm micile bucurii din viață, nu de alta, dar s-ar putea ca alea mari să nu mai vină niciodată, și apoi îți dai seama că ai pierdut timpul de pomană.”

Alergăm prin viață și ne oprim doar când anii acumulați devin prea mulți și opțiunile se împuținează. Fără o explicație neapărat, am reflectat îndelung la acest lucru încă de pe vremea când eram școlăriță, când o colegă mi-a citit în palmă că voi muri la 40 de ani și m-am bucurat instant zicând-Înseamnă că nu voi avea mult de suferit! Eram ferm convinsă că o viață scurtă înseamnă o viață cu mult mai puține probleme, chiar dacă toți oamenii pe care îi admiram eu pe atunci (sunt o admiratoare înnăscută) erau trecuți de 40 de ani și unii plecaseră de mai bine de 40 de ani din această lume. Așadar, 40 maximul de viață pe care îl puteam apuca. După aceea, vedeam eu în ce mă puteam metamorfoza. Fie că e mamă sau nu, o femeie trece prin mult mai multe schimbări decât bărbatul. Și nu-mi doream să devin bărbat, asta în mod cert. Dar nici o bunicuță fără nepoți. În mod ciudat, tot ce gândeam la vârste de așa-zis copil, e valid și în ziua de azi, doar că s-a îmbunătățit și adaptat actualității. Avem în noi toți oamenii care am fost odată. Fiecare vârstă o acumulează pe cealaltă.
Cum o fi la 60 de ani?
Domnul Răzvan Vasilescu ne spune că Era ok și la 60. Și că una dintre caracteristicile acestei vârste este intoleranța la prostie și la lucrurile inutile. Pe descrierea evenimentului spectacolul este descris drept one-man-show. Eu spun că nu e doar atât, ci mult mai mult. Este o întâlnire dintre sufletul omului din spatele actorului și public, iubitor sau neiubitor de teatru. Prin natura meseriei, actorul este cel care trece înaintea omului prin personajele pe care le interpretează pe scenă, atât de complexe, diverse și contrastante, încât nu știi cât e realitate și cât ficțiune din acea întrupare artistică. Este amețitor cum actorii își distrug sinele lăsâdu-l deoparte în timp ce creează noi oameni prin emoție și joc pentru spectatorii, pentru că dacă ar face-o doar în capsula magică a platoului de filmare, atunci probabil că această autodistrugere nu ar fi atât de mare. Rolul pe film durează exact cât durează filmările, în timp ce rolul din teatru e dus ani întregi de actor la pachet cu alte roluri pe care le are de făcut în spectacole. Îmi imaginez doar cum o fi să trăiești cu tine și încă 20 de oameni care ies din tine în fiecare an… Deja nu mai sunt sigură că ar trebui să numesc personaje ceea ce fac actorii pe scenă, e prea puțin pentru munca lor înfiorător de grea. Personajelor le stă bine în cărți. Pe scenă personajele sunt oameni în carne și oase, care dau o luptă pe viață și pe moarte cu tot ce au ei mai de preț. Victoria mică sunt aplauzele poate, iar victoria mare este, probabil, longevitatea, cât de mult pot juca un rol. În film nu prea poate fi vorba de longevitatea unui rol și de aceea cred eu că respectul nu trebuie să lipsească în sala de spectacol. Ecranul nu se supără pe tine dacă ți-ai uitat telefonul deschis, poate colegii, în timp ce în sala de teatru, soneria telefonului poate strica un spectacol și dispoziția tuturor celor care sunt încapsulați în miracolul actului artistic. Sunt lucruri sensibile care trebuie luate foarte în serios.
Este o comedie la care hohotești. Domnul Răzvan Vasilescu este un mare povestitor și asta am simțit eu dincolo de accentul cu predilecție comic al spectacolului – o măiestrie a artei povestirii. El, omul, și desigur actorul ( sunt siamezi nu cred că pleacă din casă unul fără celălalt), ne pictează în nuanțe pronunțate etapele decisive ale vieții de dinainte și după 60 de ani. Cu cât înaintează în vârstă, mintea bărbatului devine tot mai liberă. Eu nu cred că bătrânețea există în definitiv la bărbați, pentru că fiecare vârstă are frumusețea ei și un bărbat niciodată nu va fi nevoit să poarte steagul frumuseții eterne ( destinat în mod injust femeii). Cu cât se adună anii pe fruntea sa, bărbatul prosperă pentru că știe exact ceea ce poate și ce nu. Opțiunile sale sunt fixe și sigure. Să te agăți de siguranțele vieții tale, și nu de nesiguranțe, este un mod sănătos de a gândi. Nesiguranțele te pot face să explodezi înainte de vreme. Atenție.
Acum, firește nu știu cât a fost ficțiune și cât a fost real din omul pe care l-am avut în fața mea în această seară, dar mi-a plăcut la nebunie să-i ascult poveștile simple din viața de zi cu zi, povești care pot fi trăite doar prin acest spectacol, pentru că vremurile sunt în continuă schimbare și nimic nu revine la forma sa inițială. Întoarcerea trecutului e imposibilă, dar e posibilă întoarcerea noastră către trecut – către valori, către simțire, către promovarea lucrurilor bune, utile și frumoase, iar acest spectacol (care se joacă la Godot Cafe-teatru) este indubitabil unul dintre acestea.
De ce Dumnezeu face lucrurile mari atât de mici și lucrurile mici atât de mari?

Verbs describe us
0

Scrie ce simți