Amintirile sunt ca valurile mării. Memoria apei. Gânduri după spectacol

Iată că în această săptămână a treia oară consecutiv scriu pe micul meu site despre tema morții. Am început cu un concert in memoriam, am continuat cu o carte și acum a venit rândul, firește, unui spectacol de teatru, în premieră, la T.N.B. – Memoria apei, de Shelagh Stephenson, în regia lui Erwin Șimșensohn. Dacă eu plec de la teatru fără idei noi în urma vizionării unui spectacol, atunci am fost degeaba în sală, am uitat să iubesc teatrul și să respect munca echipei unui spectacol. Menirea mea la un spectacol este să descopăr lucruri noi. Văd cu ochii inimii actul artistic, chiar dacă mai arunc un ochi al minții și către detaliile tehnice, care mă interesează de la o vreme. De mică am fost fascinată de apă, cea care oglindește înălțimile, dar nu și-a uitat profunzimile, și dorindu-mi să fiu ca apa, mi-am adus aminte de vorbele lui Florian Pittiș desprinse într-un video interviuÎn cultura chinezească se spune că omul trebuie să fie ca apa, care ia imediat forma recipientului în care este turnată, fără să-și piardă caracterul de apă. Apa rămâne apă, chiar dacă îi pui în față o stâncă. 

Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost scenografia creată de Alina Herescu – o casă ca o grotă din care valurile mării se văd, se aud, se simt cum se lovesc de țărm în continuu ca amintirile care tot revin peste cei care le-au trăit acolo. Trei surori, trei realități diferite, un singur lucru le-a adus împreună – moartea mamei lor, a cărei stafie bântuie cu nonșalanță casa, mai cu seamă pe una dintre surori. Ce poate o femeie bogată lăsa în urmă după moarte? În mod cert, o garderobă impresionantă de ținute care mai de care mai elegante pe care nici una dintre surori nu o poate folosi, la fel cum nu pot folosi nimic din toată casa care va fi înghițită de mare peste câteva zeci de ani.

O mică dată tehnică – piesa scrisă de Shelagh Stephenson în 1996 este piesa sa de debut și a primit premiul Olivier pentru cea mai bună comedie a anului. Viziunea regizorală românească este o dramă cruntă a unor existențe avariate de o comportamentul deviant al mamelor lor. Se spune că morții trebuie vorbiți numai de bine și iertați, da, dar când au făcut acele orori nu erau morți. Aș vrea să știu și eu cum poate fi vorbit de bine un criminal? Criminal nu e doar cel care ucide corpuri, ci e ci cel care ucide suflete răpindu-le dreptul la o viață normală. Așadar, nimeni nu cred că are un război cu vreun cadavru, ci cu durerea pricinuită fără sens cât timp acel cadavru era viu.

Le-am simțit pe cele trei surori ca niște suflete încătușate în amintiri care le-au absorbit tinerețea, le-au retezat visurile și speranțele și acum trăiesc într-un fel de iad, care poate se va termina odată cu înmormântarea mamei lor. De ce nu poți înmormânta și durerea? Durerea pricinuită de cei dragi (dară-mi-te de cea care te-a adus pe lume) este chiriaș permanent în corpul uman – nu știi de unde a venit și oriunde ar dispărea mai apoi, tot la tine se întoarce. Trăind cu durerea la tot pasul, trăiești de fapt într-un măcel interior continuu. Când credeai că durerea te-a  distrus complet, te-ai înșelat, pentru că tot timpul mai găsește ea ceva de doborât, de anihilat. Cu cât durerea te cotropește pe dinăuntru, cu atât poți deveni mai bun pe dinafară. Cine e om rău din cauza durerii înseamnă că nu-i înțelege sensul. Să te doară inima și să faci să doară altă inimă sunt două lucruri fundamental opuse. Cine e bun și rămâne bun indiferent de câtă durere ar avea parte în viața sa, acela e un luptător.

E multă durere în interiorul celor trei surori și fiecare și-o exprimă în moduri diferite – una este nervoasă, alta este agitată, alta este veselă. Apar și 2 dintre bărbații lor care ar trebui să le aline durerea, dar nu au cum să o facă pentru că, de fapt, nu le cunosc suficient de bine pe nici una dintre îndoliate. În afară de doliul cel formal, surorile sunt în doliu după tinerețea lor pierdută din cauza influenței nefaste ale unei mame acaparatoare. Nimic nu poate fi recuperat, de aceea tot ce avem de făcut e să mergem înainte, să trecem peste propriile cadavre răpuse de neputință și frică și să continuăm să facem ceea ce ne e dat să facem. Un singur destin are fiecare.

Multe surprize mi-a oferit acest spectacol și invit pe fiecare iubitor de teatru să le descopere.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți