Radu- Alexandru Nica: Dacă vorbim despre România într-un spectacol, nu trebuie să atingem doar problema sărăciei.

Într-o seară caldă apriliană am coborât la subsolul răcoros al cafenelei Verona, iar acolo se desfășura un frumos eveniment pentru iubitorii de teatru – Întâlnirile  Yorick al căror invitat era regizorul Radu-Alexandru Nica,  iar tema dezbaterii a fost tema:”De ce nu se mai vorbește despre teatrul românesc decât în România?” O propunere de subiect extrem de interesantă, având în vedere că nu știu cât se mai vorbește despre teatru în general în România. Mă întristează și mă înfurie că știrile curg doar când artiștii mor și aproape niciodată nu sunt remarcate realizările profesionale ale acestora în timpul vieții lor. Ar trebui să ne intereseze mai mult viața artiștilor decât moartea lor. Și iată că sunt artiști care au luat și pulsul din afara granițelor țării și au venit să ne împărtășească lucrurile pe care le-au trăit ei acolo. Aflăm de la regizorul Radu-Alexandru Nica ce înseamnă să fii actor american de teatru ( stage actor), exemple de bugete pe cultură ale statelor europene dezvoltate și câteva condiții esențiale pe care ar trebui să le îndeplinească un spectacol românesc ca să fie primit pe o scenă internațională.

În Statele Unite am lucrat la un teatru particular foarte sărac și nu neapărat în sensul lui Grotowski. Pentru mine a fost o lecție pentru că acolo actorii nu erau plătiți deloc. Lucrau absolut benevol. Nu era un teatru prăpădit, era un teatru independent cum sunt și teatrele din București. Avea actori foarte buni, care spălau scena, montau decorul alături de mine. Ei aveau de fapt alt job. Se și zice că în New York de fapt jumătate din chelneri sunt actori. Eu am lucrat la unul dintre cele 300 de teatre din Chicago. Bucureștiul cred că este în continuare un oraș cu mult prea puține teatre. Bucureștiul are nevoie de mult mai mult teatre. Sectorul teatrelor independente trebuie sprijinit.

Din ce am văzut eu în străinătate, companiile independente nu sunt stabile și nici foarte longevive, însă sunt mult mai aplecate către experiment.
Germania este o țară care investește enorm în cultură. Bugetul Berlinului pe cultură este cât bugetul Italiei dedicat culturii. Bugetul unui teatru mare de stat german e în jur de 50 de milioane de euro. Opera din Munchen are 120 de milioane de euro. Au niște bugete uriașe. Cu toate astea, motorul estetic al teatrului german sunt companiile particulare. Sunt acele companii independente care trăiesc 2-3 ani, în care oamenii se unesc pe anumite proiecte și ceea ce ele experimentează astăzi se regăsește ulterior peste 10 ani pe scenele mari.

Tinerii duc teatrul mai departe. La 20 de ani ai senzația că nu ai nimic de pierdut. Eu mă surprind că în mod fals am această temere și întâlnindu-mă cu actori mai tineri și mai proaspeți decât mine, mă interoghez și îmi prinde bine dușul acesta rece. Energia creatoare a tinerilor s-ar putea structura mult mai bine dacă s-ar face mai mult pe acest segment independent.

Pentru ca un spectacol de teatru românesc să fie vizibil în afară, cred că trebuie să fie în primul rând foarte autentic, adică să aibă foarte mare legătură cu țara din care vine. Sunt evident enorm de multe problematici. Dacă vorbim despre România, nu trebuie să vorbim obligatoriu despre sărăcie. În același timp, un spectacol trebuie să fie conectat estetic cu căutările actuale, să fie conectat cu ce se întâmplă și în afară, fără să-și piardă filonul autentic. Un spectacol care vine din România are legătură cu problemele noastre care nu sunt doar românești sunt general-umane, evident. Nu cred că spectacolele senzaționale din anii ’60-’70 le mai poți exporta astăzi. Oricât de bune sunt, oricât de mult le-am admira, nu cred că mai au legătură cu societatea de azi.

 

Verbs describe us
0

Leave a Reply