Ce vrem și ce ne trebuie de fapt – Freak Show. Gânduri după spectacol

Am fost și a doua oară la Freak Show, în alt spațiu, alt timp, alte perspective ale celor 13 personaje create de Florin Piersic jr. Cu cât revin la spectacolele pe care le știu, cu atât îmi dau seama că nu le știu. Și aici nu mă refer la text din care notez replici pe un mic carnețel sau direct pe telefon cu mâna pe lumină să nu deranjez, când schimb geanta și nu am carnețelul. Așadar, poate că textul nu e noutate pentru mine atunci când revin la un spectacol, dar creație artistică vie se naște cu adevărat sub ochii mei și ai tuturor celor care se află în sală. Acesta e miracolul teatral care nu poate fi repetat sau copiat, de aceea spun că un spectacol înseamnă mai mult decât o reprezentație sau câte apuc eu să văd într-un timp dat.

Un spectacol este suma tuturor reprezentațiilor sale și o prietenie extremă dintre actul artistic și fiecare spectator al său. Un spectacol de teatru e o muncă nesfârșită și înfiorătoare, pentru că niște oameni care aparent sunt făcuți din aluat pământean, brusc, abrupt, cum pășesc pe scenă, devin un fel de supraoameni, care îți desenează peisaje deloc abstracte pe care le poți înțelege doar cu ochii inimii, care îți deschid noi orizonturi către drumuri pe care le credeai blocate, care, prin puterea cuvântului și a emoției, pot sculpta în tine, spectatorul, noi și noi adevăruri. Intri cumva în sala de spectacol și ieși altcumva. Un spectacol te poate modifica mai puternic decât un chirurg plastician, care îți poate reda tinerețea, dar nu și bucuria de a trăi, de a simți, de a face, de a oferi și a primi tot ce are legătură cu viața. Teatrul are o legătură continuă cu viața, pentru că ei doi evoluează împreună depinzând de mulți factori externi care îi influențează, voluntar sau involuntar.
Oare cum se poate simți un actor-scriitor-regizor-creator când aude 13 runde de aplauze în aceeași seară? Mie ca spectator mi s-a părut un lucru fabulos și mă bucur că am făcut parte din această experiență. De această dată personajul care fost cel mai aproape de inima mea a fost cel al bătrânului strângător care la finalul vieții își dă seama că este îngropat într-un morman de lucruri fără o utilitate directă sau concretă, dar e sigur că o dată trecut pe lumea cealaltă cineva cândva va avea nevoie de un lucru de acest gen. Povestea aceasta am interpretat-o eu, simpla privitoare, pe două planuri – primul e un adevăr simplu și rece – unii dintre noi chiar sunt scufundați într-o mare de obiecte de care nu avem nevoie, de care nu se debarasează niciodată din motive doar de ei știute, iar aceste obiecte se tot înmulțesc, conștient sau inconștient, transformându-se într-o colecție de obiecte inutilizabile, o creație monstruoasă a lipsei de măsură care se expandează precum grâul și care își înghite colecționarul. Cel de-al doilea plan al poveștii bătrânelului strângător, în opinia mea de teatroholic fără leac, este cel al minții care este umplută de griji, gânduri, preocupări care se înfig în creier precum lamele și îl secționează până la distrugere. Nu știu cum e să mori, dar știu cum e să fii bolnav la pat și să nu poți face nimic din ceea ce făceai în mod obișnuit, iar atunci îți dai seama că ai strâns în tine o mulțime de lucruri de care nu ai nevoie și pe care le poți alunga doar făcând lucrurile care te reprezintă cu adevărat. Și aici nu mă refer doar la acțiune, mă refer și la starea pe care o ai atunci când săvârșești acea acțiune. Bătrânelul cel strângător părea că era foarte încântat de toate obiectele sale inutile și era ferm convins că își vor dovedi utilitatea în timp. Cred că lucrurile inutile există doar ca să facă să fim conștienți de lucrurile care contează cu adevărat pentru noi.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți