Mircea Bezergheanu: Nu vom ajuta România, pozându-i slăbiciunile.

Am avut bucuria de a asista la vernisajul primei expoziții de fotografie a lui Mircea Bezergheanu, intitulată „Fundătura Ponorului adânc în inima Daciei”, ce a avut loc la Clubul Țăranului, din incinta Muzeului Țăranului Român. Mircea Berzegheanu este unul dintre ambasadorii Nikon din România și organizatorul taberelor gratuite de fotografie din Fundătura Ponorului (21 mai – 5 iunie)  și din Dobrogea (10 iunie-19 iunie).  Mi-a plăcut extrem de mult abordarea dumnealui asupra profesiei sale – omul trece înaintea meseriei, iar ajutorul contează mai mult decât câștigul. Felul cum a povestit despre oamenii pe care i-a întâlnit în locurile în care  a mers să facă fotografie m-a impresionat realmente și mi-a confirmat un lucru spre care tind și eu să-l pot realiza – să pot fi de ajutor prin ceea ce fac, dincolo de prestigiul profesional sau câștigul material. Cred că latura umană a oricărei meserii este cea care iese în evidență și cea care ne afectează cel mai mult, pentru că degeaba ai o realizare profesională, dacă acea realizare nu se concretizează și într-un ajutor oferit direct sau indirect celor din jur. Să pot ajuta prin ceea ce fac este scopul pe care mi l-am stabilit de când am început această meserie și mă bucur că am inspirații, iată, din domenii atât de complexe și diverse, precum e cel al fotografiei etnografice, de wildlife, de suflet pentru suflet. 

Un nou sens al vieții printr-o călătorie: Pentru mine fiecare noapte petrecută în Fundătura Ponorului înseamnă un moment magic. Imaginile nu reprezintă nici 1% din ceea ce trăim acolo, doar cei care vin acolo cu mine sau singuri pot să vă spună dacă este așa sau cum este. Am avut câteva revelații și am reușit să cunosc oameni minunați. Împreună cu Emanuel am pus bazele unui atelier de obiecte dacice acolo și m-am simțit exact ca acum 2000 de ani. Fundătura nu poate fi povestită, nu poate fi arătată, poate fi doar trăită, spune domnul Mircea Bezergheanu.

Despre demnitate, bun-simț și dragoste față de semeni, dincolo de meserie: Mulți fotografi confundă fotografia etnografică cu vânarea unor babe și a oamenilor sărmani. Pentru mine și pentru oamenii care mă urmează sunt momente în viață în care aparatul de fotografiat și privirea se pleacă. Nu am să le enumăr aici, dar fiecare își impune o limită. Sunt situații în viață în care lăsăm aparatul și privirea și încercăm să ajutăm locul. Nu vom ajuta fotografia românească, nu vom ajuta România, nu vom ajuta oamenii pozându-i cu slăbiciuni. Ce am încercat mereu în taberele din Dobrogea și mai ales în Fundătură a fost să transmit mesajul că oamenii pe care îi fotografiem trebuie să apară în regulă. De exemplu, Baba Armina are 90 de ani. Eu nu vreau s-o văd pe Baba Armina cu ochelari și cu probleme de vedere. Eu vreau s-o văd așa cum o văd de 3 ani de zile alergând ca o tânără de 17 ani pe dealurile acelea. Eu obosesc numai privind-o urcând și coborând cu oile, cărând apă, ducând vacile. Cei care au fost cu mine știu despre ce vorbesc, dar niciodată nu i-am lăsat să strice imagina unui om din Fundătură arătându-i slăbiciunile. Toți avem slăbiciuni. Toți avem probleme. Baba Armina nu e un om sărman. Ea nu a fost învinsă de viață. Ea a învins viața. Spre deosebire de noi, ea face și trăiește niște lucruri pe care noi le-am citit doar în cărți. Și pentru asta trebuie respectată și pentru asta cred eu că am o datorie. Cei care vin cu mine au și ei o datorie – să apărăm imaginea celor care sunt acolo. În momentul în care eu am avut o problemă pe deal a urcat jumătate de sat ca să mă ajute. Nu știu de ce au făcut-o, dar eu nu am întâlnit oameni ca în Fundătura Ponorului nicăieri în lume, a adăugat fotograful, ce are și un copac care-i poartă numele.

Despre puterea binelui în cele mai drastice condiții: Cea mai mare realizare a mea referitoare la călătoria în Fundătura Ponorului este că am făcut un om cu un un ușor handicap să urce singur din sat până în Fundătură și să ajungă la Stânca Lupului. Pentru mine a fost o zi devastatoare în momentul în care am primit fotografiile cu un om care a reușit totuși în ciuda unui handicap să meargă fără mașină, fără prieteni, la Fundătură și să fotografieze Stânca Lupului. Mulți dintre noi, care avem toate condițiile și toate echipamentele, avem mașini, avem timp liber și bani, nu am reușit să facem ce a făcut acest om. Realizarea lui întrece cu mult mărunta mea prezentare de pozulici din Fundătura Ponorului. Dacă am reușit să fac un om ca el să reușească să ajungă acolo, mă simt împlinit. Dacă la rândul vostru, în domeniile voastre, voi veți face un om, care are toate condițiile împotriva lui, să-și atingă un vis probabil veți simți aceeași împlinire pe care am simțit-o eu, ne-a mărturisit copleșit de emoții Mircea Bezergheanu.

Verbs describe us
0

4 thoughts on “Mircea Bezergheanu: Nu vom ajuta România, pozându-i slăbiciunile.

  1. imi pare rau dar dl Bezergheanu sustine o minciuna : baiatul cu handicapul nu a urcat singur, ci cu mine! si nu datorita lui ci datorita mie a ajuns acolo, eu fiind cel ce nu l-am lasat sa doarma in pat langa sotie in noaptea aia ci l-am luat in masina mea si I-am spus atat : Ctaline, Fundatura tata! De ar fi ultimul lucru in viata asta, Acela va fi sa ajung acolo! Hai!

    1. Vă rog ce aveți de comunicat, comunicați-i în privat. Nu a spus deloc că a urcat alături de băiat și acel singur se referea, cum și explică, la faptul că nu a avut mașină.

  2. Daca tot postati film de la vernisaj ,cred ca puteati posta unul mai concret unde sa il auzim si sa vedem fotografiile lui Mircea Bezergheanu nu doar aplauze…

Scrie ce simți