Desculț în parc – energia binefăcătoare a teatrului și tema universală a iubirii care capătă valențe noi

Am plecat cu mari emoții spre teatru în seara aceasta, pe de o parte, pentru că aveam să văd spectacolul care m-a introdus în universul teatral pe când aveam 10 ani, Desculț în parc (altă regie și altă distribuție), și pe de altă parte, pentru că reprezentația avea loc la o sală de peste 1000 de locuri. Cum în timpul unui spectacol liniștea și atenția din partea publicului sunt foarte importante, la fel și concentrarea ta ca spectator asupra actului artistic care ia naștere sub ochii tăi, și îmi era teamă ca la un public atât de numeros să nu intervină vreun bruiaj de natură insensibilă. Și ce bine că m-am înșelat! Publicul numeros de a cărui reacție îmi era atât de teamă a fost cât se poate de receptiv și alături de actori au făcut un spectacol grandios, un medicament pentru suflet, povești de spus în toate mediile prin care treci. A fost un public ca o cunună de zâmbete strălucind, oameni care au venit în familie nepoții, părinții și bunicii sau colegii de muncă sau simpli iubitori de teatru într-o seară apriliană în marea sală a Teatrului Național în care de fiecare dată mă simt ca într-o casă de păpuși în care poți atât de ușor să te pierzi și să visezi.

Abia acum când am văzut cum energia fulminantă a actorilor cuprindea o sală de peste 1000 de oameni mi-am dat seama cât de greu este ceea ce fac ei pe scenă și de ce merită respectată și prețuită munca lor. În această comedie bulevardieră actorii nu au neapărat sprijinul textului în sensul în care replicile nu sunt menite să fie date ca și citate, cuvinte înălțătoare care îți arată o față nevăzută a lumii de dincolo, de exemplu. Nu. Textul scris de Neil Simon ilustrează viața așa cum e ea, simplă, fără artificii, fără exagerări sau complicații. Actorii joacă situații și acum realizez că e mult mai greu să joci situații decât să dai viață unor vorbe de duh, care se te ducă până la îngeri și înapoi. Să joci situații și să le faci să pară autentice prin prisma personajului tău pare o muncă înfiorător de grea, și tocmai în această greutate a constat frumusețea jocului actoricesc. Fascinația cea mare este puterea adevărului creat de actori pe scenă, când ei dispar în propriile personaje care trăiesc atât de intens. Întotdeauna mi-a plăcut cum actorii au ocazia de a trăi mai multe vieți fără să trebuiască să rămână în nici una dintre acestea în cele din urmă. Creația este atât de puternică încât personajul devine om și povestea acelui om real, cu bucurii și probleme, captivează și surprinde. Teatroholicii știu ce înseamnă să fii captivat și surprins de același spectacol de la an la an.

M-am bucurat enorm să-l văd pe domnul Răzvan Vasilescu pe scenă și abia aștept să-i văd și one-man show-ul. Doamna Ileana Cernat a fost într-o formă de zile mari. Șerban Georgevici ne-a schimbat perspectiva asupra instalatorului de telefoane, care și el, iată are o poveste. Și să ajungem la microuniversul în jurul căruia gravitează celelalte personaje – Diana Cavallioti emană atâta energie că ar transforma o piatră seacă în cea mai de preț nestemată.Alături de Ștefan Bănică (neobositul) formează un cuplu teatral extraordinar și este o adevărată încântare să-i vezi împreună pe scenă. Abia la finalul spectacolului au apărut aceste gânduri de ordin tehnic. În timpul celor 3 ceasuri cât timp acțiunea era vie și în plină desfășurare pe scenă am uitat complet de actori, pentru că am fost pe deplin cucerită de personaje și universul lor. Parcă vedeam în mod real o familie cu fericirile și dramele sale. Eram vecină cu ei și vedeam cum se lovesc de situații ale vieții, cum încearcă să le rezolve, cum nu se abandonează, iubindu-se atât de mult și cum se despart unii de ceilalți ca să ajungă iarăși împreună. Am trăit ceea ce nu se vede, dar se simte. Asta înseamnă forța binefăcătoare  a teatrului pe care dacă știi cum să o accesezi, ea îți va fi alături ori de câte ori vei avea nevoie de ea. Forța pe care nu o vezi, dar o simți a unui spectacol lucrează asupra ta chiar și după ce nu mai ești la teatru. O întâlnire cu un spectacol pe gustul tău ta înseamnă multe lucruri bune, pe care fiecare știe cum să le valorifice în viața sa de zi cu zi. Teatrul este o oglindă care se sparge la finalul fiecărui spectacol și ale cărui cioburi ne sunt înfipte în corp fără să ne rănească niciodată, ele topindu-se la fiecare nou spectacol pe care îl vedem. Sunt cioburile cunoașterii, rămășițe ale percepției noastre despre povestea care ia naștere în fața noastră într-un timp și spațiu dat și moare o dată cu lumina reflectoarelor. De aceea e important să revenim la teatru să nu rămânem cu cioburile unei amintiri, ci să clădim o întreagă construcție cu materialele vitale care ne sunt oferite prin actul artistic.

Verbs describe us
0

One thought on “Desculț în parc – energia binefăcătoare a teatrului și tema universală a iubirii care capătă valențe noi

  1. Frumos. Trait, povestit viu si dat mai departe cu drag de arta & autentic spiritual. Sa te bucuri si sa ne bucuri cu aceeasi intensitate cu care sufletul blandului copil ce descoperea atunci scena si farmecul pieselor jucate nu a incetat sa creada in ce l-a fascinat incontinuu de atunci, la fel de puternic, daca nu tot mai intens odata cu experienta acumulata!

Leave a Reply