Un îngheț al sufletului se depășește prin primăvara cunoașterii culturale

“Toate relațiile dintre oameni conțin ceva înspăimântător și plin de cruzime. Dar relația artistului cu publicul său este poate printre cele mai înspăimântătoare și pline de cruzime. Da, e la fel de înfricoșătoare ca o căsnicie. (…) Pentru că, spuse el, artistul și publicul său sunt dependenți unul de altul, pe viață și pe moarte, și împotriva voinței lor. Da, depindem unul de celălalt pentru a ne salva existența.” (O poveste cu tâlc, Povestiri de iarnă, Karen Blixen)

În Colecția Raftul Denisei  găsim doar bijuterii literare cu care ne împodobim sufletul și mintea și cu care, fără să-mi propun absolut deloc, eu personal mi-am împodobit și viața prin călătoriile în care am pornit datorită a ceea ce am citit și simțit prin autorii și poveștile lor. Astăzi, 17 aprilie 2016, se împlinesc 131 de ani de la nașterea scriitoarei daneze Karen Blixen, autoare pe care am descoperit-o mai întâi prin filmul Departe de Africa și cu care m-am împrietenit prin volumul Povestiri de iarnă apărut la Editura Humanitas Fiction. Să ne amintim cu bucurie și încântare de lansarea de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în cadrul căreia iubitorii de literatură au putut să asculte o lectură făcută de actrița Eliza Păuna. Înainte de lectură, am fost introduși în universul scriitoarei daneze de către directoarea Humanitas Fiction, redactor, profesor universitar și o cititoare profesionistă.

Denisa Comănescu: Cu siguranță Karen Blixen merita Premiul Nobel pentru literatură în primul rând ca o mare povestitoare. S-a descoperit în 2012 când s-au deschis arhivele Premiului Nobel de până în anul 1965 că fusese pe lista premiilor care se decernau în octombrie 1962, iar ea murind în septembrie a fost tăiată de pe lista scurtă din acest motiv. Volumul cuprinde 11 povestiri a căror acțiune se petrece în principal în secolul al XIX-lea. Avem și o povestire în care mitul este mult mai aproape, o povestire care ajunge în secolul XIII, și în același timp viziunea este cât se poate de modernă.

Andreea Răsuceanu: În esență, povestea vorbește despre lumea reală, despre imaginar, despre puterea visului. Nu e numai imaginea aceasta a copilului care visează nu numai la transcenderea propriei sale condiții modeste și umile și să aibă un destin privilegiat într-o familie aristocrată, dar începe să la aceste lucruri și încet într-un mod imperceptibil visul acesta sfârșește prin a contamina întreg universul din jurul său în așa fel încât la sfârșit nici nu mai contează ce e vis și ce se întâmplă concret în lumea obiectivă. Cred că în momentul acesta în literatură e nevoie de o întoarcere la poveste și cred că tehnicile lui Karen Blixen din această carte ar putea să fie un indiciu despre cum trebuie să fie scrisă o povestire în continuare.

Angelo Mitchievici: Și în societatea modernă și în general într-o societate civilizată apelăm la politețe ca o formă de ipocrizie socială. În toate jocurile sociale eufemismul, expresia obligă, nedirectețea sunt formele prin care dovedim un anumit tip de civilizație aplanând unele porțiune abrazive ale personalității noastre, dar poate și ale celuilalt. Farmecul în aceste povestiri este că acest strat este fracturat la un moment dat și lasă ceva ce nici o societate civilizată nu este lăsată să respire pe deplin – adevărul. Dar nu acel adevăr mărunt, modal, al unor circumstanțe, ci acel adevăr profund, care definește deopotrivă ipocrizia și câmpul de posibilități și vulnerabilitățile. Are o singură scânteie. Luminează o singură dată, dar atât de puternic și cu o cruzime atât de mare încât evident tăietura trebuie să se închidă imediat ca să nu provoace o hemoragie. Este remarcabil și minunat faptul că scriitoarea Karen Blixen este profund antilirică.

Alexandra Rusu: Îmi plac foarte mult copiii din textele lui Karen Blixen pentru că sunt foarte străini de mediul căruia sunt forțați să-i aparțină și felul în care treaba aceasta prinde carne în poveste este prin motivul copiilor  adoptați. Absolut toți copiii sunt într-o buclă, într-o formă de dislocare, sunt complet neînțeleși de părinți. Chiar și atunci când părinții exagerează prin bunăvoință față de ei, cumva dislocarea aceasta e împinsă la consecințele extreme. Mie mi se pare povestirile acestea foarte conștient nemoderne ca formă și de cele mai multe ori și ca tematică. Și este foarte bun felul în care contrastează lipsa de modernitate formală,forma de basm, cu forma psihologică și uneori chiar literară.

Verbs describe us
0

Leave a Reply