101 spectacole însemnate în inima mea, de Ziua Internațională a Teatrului

Dragă teatrule,

Pe 27 martie toată lumea te sărbătorește într-un fel sau altul. Este extrem de emoționant pentru mine să-mi însemn aici propria mea relație cu tine și spectacolele tale. Cu această ocazie plonjez în timp în tablouri ale vieții mele mai colorate, mai pastelate, mai animate, mai prăfuite, dar fascinația, grația, vibrația continuă a tablourilor teatrale nimic nu le poate degrada.  Chiar dacă nu se mai joacă unele dintre spectacole, asta nu înseamnă că ele nu lucrează asupra mea, pe măsură ce clepsidra vieții mele se scurge. Important e să nu se dilueze, să se piardă esența lucrurilor pe care le iubim cu adevărat din tot ce am cunoscut în bătrânul București în care mă simt și acum un călător la el acasă, în mod paradoxal. Teatrul este unul dintre cele mai mari importante cadouri pe care le-am primit, o mică provincială venind să studieze la Universitate, să muncească oriunde e de lucru, dar să  și caute evadarea din cotidian și să rămână acolo unde și-a găsit de fapt inima. Inima mea nu e în piept, ci în lucrurile pe care le fac din dragoste și prețuire față de munca oamenilor pe care îi admir nesfârșit.
101 de gânduri despre 101 spectacole:
1. Omul cel Bun din Seciuan – este spectacolul care are avut cel mai mare impact emoțional asupra mea, este vorba despre înțelesurile bunătății, rolurile pe care le jucăm la tot pasul ca să facem pe plac celor care nu ne iubesc, despre autodistrugere pentru a le fi bine celorlalți. M-a hipnotizat de la premiera din 2014 și de atunci l-am văzut de 10 ori. E un spectacol de care mă îndrăgostesc tot mai mult la fiecare nouă reprezentație.
2. Carousel – muzică veselă înconjurată suferință interioară și exterioară din toate părțile. Mi se învârte în cap cu toate luminițele lui și acum după 6 vizionări. L-am văzut de la repetiții 5 zile consecutiv și am scris gânduri și impresii după fiecare repetiție în parte. Apoi l-am văzut la una dintre premiere, chiar pe 18 octombrie, zi de mare importanță personală  și pentru cultura românească.
3. Ivanov – În ianuarie 2012 am ajuns și la Ivanov, un spectacol în care fiecare povestea fiecărui personaj contează, te bucuri și suferi alături de ei, iar la final ești uimit cum toată viața depinde de faptul dacă mai apuci sau nu următoarea respirație. L-am văzut de 4 ori în stagiuni diferite.
4. Lear(a) – L-am văzut o singură dată în ianuarie 2013 și m-a marcat atât de tare încât energia care a distrus gheața din sufletul meu și a îmbrăcat-o într-o vibrație și care nu mă lasă să amorțesc se păstrează intactă și acum. Un spectacol pe care Andrei Șerban l-a gândit cu o distribuție feminină și ceea ce mi-a plăcut extrem de mult este că actrițele erau foarte naturale, nu faptul că ele jucau bărbați era important, ci problematica textului, a situațiilor scenice. Ce ciudat e să vorbesc la trecut de un spectacol care a rămas atât de viu în sufletul meu.
5. Crimă și pedeapsă – Este primul spectacol pe care l-am văzut la Teatrul L.S. Bulandra în 2007 și acea reprezentație are o însemnătate specială în calendarul inimii mele din două motive – am ajuns la spectacol datorită Mariei Alexe care acum este actriță la Londra și al doilea este faptul că jocul lui Sorin Leoveanu, abordarea rolului, felul cum își rostea replicile, mi-a dat o energie bună care e cu mine chiar și acum la aproape 10 ani de la acea vizionare. Am găsit ca prin miracol și caietul program. Replica mea favorită este – Gânduri bune și întâmplări frumoase.
6. Oscar și Tanti Roz – De 5 stagiuni văd acest spectacol schmittian, simionian, pellian, manolian, cojocărean, casienean, cranberrian. S-a jucat pentru câteva luni la Sala Liviu Ciulei, iar în continuare se joacă la Sala Toma Caragiu. Fiecare întâlnire cu mirajul acestui spectacol desprins din cărți și din inimile actorilor este un prilej de redescoperire, de prețuire, de fascinație continuă față de arta emoției creative și constructive. Din fiecare lacrimă pe care o vărs mai învăț ceva despre mine și lume.
7. Scaunele – L-am văzut într-o iarnă acum câțiva ani pe când se juca la Sala Toma Caragiu, acum se joacă la Studio Space. Mi-a produs mai multe sentimente contradictorii, ca orice spectacol bun, profund și plin de semnificații. A sădit în inima mea o floare cu petale fine, colorate și parfumate. De mine depinde dacă floarea va crește sau se va ofili. Acesta este darul vieții și ceea ce facem noi, oamenii, cu el.
8. Meșteșugul vieții – Parcă au trecut 10 ani peste acest spectacol și eu l-am văzut abia acum 5. Relația dintre el și ea, pe muzica lui Ada Milea. Răzvan Vasilescu și șarmul său inconfundabil m-au cucerit și de această dată. Țin minte că am întârziat și spectacolul nu începuse… Ce noroc am avut și ce bine că am ratat o posibilă rușine. Să fii punctual la teatru este la fel de important ca și atunci când trebuie să fii la tren sau avion la.
9. Artă – L-am văzut de 3 ori în etape diferite ale vieții mele și energia sa benefică mă ridică pe linia de plutire de fiecare dată. Mă ating în mod deosebit poveștile care sunt decupate din viața de zi cu zi, care ne vorbesc despre relații, situații și comportamente umane, așa cum sunt ele, fără nici un artificiu sau extra-efect, doar farmecul debordant al actorilor.
10. Măscăriciul – Cum am putut vedea acest spectacol merită cu adevărat să fie notat. Nu credeam că ajung, pentru că aveam mult de lucru, dar iată că am terminat chiar înainte de începerea spectacolului, m-am dus la casa de bilete și firește că erau epuizate. Ca printr-o magie apare cineva care îmi înmânează o invitație. Wow! Iată cum se împlinește o dorință curată venită din inimă. M-a întristat spectacolul acesta. Oamenii au râs de povestea actorului care nu mai părăsea scena nici după terminarea aplauzelor, dar frământările sale aveau un subsrat tragic și cutremurător… Actorii fac să existe oameni și lumi, și în aceste lumi și oameni, ei unde sunt?
11. Obiceiuri necurate – Titlu dubios, spectacol haios, care mi-a dăruit o energie aparte. Lupta senină a măicuțelor în beneficiul mânăstirii, lipsa de scrupule a jurnaliștilor când vine vorba de obținerea unei povești în exclusivitate, aparenta rigiditate și rigurozitate a Maicii Superioare și nepriceperea Părintelui la cusut, dar plăcerea sa de a gusta din fructele oprite. Timpurile aspre vin peste oameni ca valurile și îi obligă să-și construiască fiecare o barcă de salvare. Munca nu e niciodată un păcat atâta vreme cât este făcută pentru a-i ajuta pe ceilalți.
12. Voiajul domnului Perrichon – L-am văzut acum 5 stagiuni, și alături de povestea fascinantă a călătoriei,­ țin minte starea de bună dispoziție pe care mi-a produs-o și de faptul că m-am bucurat să-i văd jucând împreună pe unii dintre actorii mei preferați, care s-au dezvoltat profesional în direcții diferite, cu alte tipuri de roluri, iar aprecierea mea pentru ei sporește cu fiecare spectacol în care îi văd.
13. Cutia pandorei – O bucurie de spectacol, o întâlnire dintre două generații de actori, o demonstrație de artă dincolo de artă… Iar pe mine personal m-a învățat ce să fac dacă dă buzna vreun neavenit în intimitatea propriului meu cămin în toiul nopții… Când frica îți oferă forțe pe care nici nu știai că le ai, atunci știi cum să acționezi.
14. Malaga – Doar o lectură am văzut și atât de mult mi-au plăcut povestea, actorii, conceptul regizoral, muzica… Aș vrea ca Alexandru Nagy să ridice acest spectacol pentru că textul lui Lukas Barfuss este genial, alegerea distribuției e perfectă, la fel și ilustrația muzicală compusă de Dani Ionescu, care te adâncește și mai mult în atmosfera misteroasă și spiralată a textului ca o cochilie de căluț de mare cu care poate se juca micuța Rebecca, personaj surpriză introdus de regizor în scenă… Aștept premiera. Din iunie 2014 tot aștept.
15. Când Isadora dansa – Ador spectacolele biografice. Și este admirabilă inițiativa domnnului Răzvan Mazilu de a aduce în fața publicului spectacole inspirate de biografii celebre cum ar fi cea a dansatoarei și coregrafei Isadora Duncan, care e jucată de doamna Maia Morgenstern și este foarte interesant cum Isadora sa nu dansează deloc. Spectacolul se axează pe conflictul interior al personajelor, mai cu seamă al Isadorei, care îndrăgostită de Serghei Esenin, scriitorul rus, suferă din cauza acestei iubiri cu scântei. Suferă că nu poate găsi un om pe care să-l învețe arta sa, stilul expresiv inspirat din dansul grecesc pe care ea l-a creat… Și apoi moartea lui, moartea ei… Un spectacol care mi-a lăsat o urmă adâncă în suflet și la care mă gândesc deseori…
16. Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva – Un spectacol care își invită publicul în casa sa la propriu și la figurat. Pentru că am fost pe scenă la un metru de actori m-am speriat teribil la apariția fantomei. După spectacol eram așa de intrată în poveste că aveam soluții pentru drama surorii care dăduse de 7 ori la teatru și nu intrase. Îmi pare rău de ea și acum, dar gândind situația la rece – e una să prinzi un tren și alta e să locuiești în acel tren. Să ai succes o singură dată în meserie e ceva, iar să ai succes de fiecare dată e altceva.
17. Natură moartă cu nepot obez – O poveste care ilustrează una dintre realitățile triste în care sunt forțați să trăiască unii copii, și anume cocoloșirea până la moarte de către familie. În acest caz, trei mătuși, una mai grijulie decât cealaltă față de nepoțelul lor. Ele îi stabilesc tot inclusiv prima întâlnire de amor și de aici sugrumarea lui în lanțul de aur la grijii exagerate. Nepoțelul este un adult în toată firea și faptul că el nu este în stare să își ia propriile decizii este cumplit. Obezitatea lui este o armură sub care își ascunde neputința. Un spectacol ca o lecție de viață pentru a nu judeca pe nimeni după aparențe.
18. Un tramvai numit dorință – L-am văzut o dată la premieră și apoi după 3 ani. Un spectacol poetic care a crescut în timp și care te captează încă de la început prin jazzul său lasciv. Salut alegerea regizorului Dinu Cernescu de a o distribui pe doamna Rodica Mandache în rolul lui Blanche, pentru că vitalitatea și candoarea absolut copleșitoare a dumneaei sunt un semn că vârsta nu înseamnă nimic atunci când talentul și munca pun omul în valoare.
19. Titanic Vals – O comedie despre disperarea omului pentru avere, disperare care trece dincolo de timpul istoric și generații, disperare care modifică vieți și alterează conștiințe. Mi-a plăcut băiețelul interpretat de Ruxandra Maniu, și reacțiile din public care nu știau că el e o ea de fapt. Cel mai mult îmi place când publicul se lasă captivat de personaje și de ceea ce fac ele pe scenă fără să se mai întrebe și altceva. Venim la teatru pentru povești și pentru efectul pe care îl au ele asupra noastră, până la urmă.
20. Trei generații – Nu știu prin ce minune am tradus piesa în anii masteratului, știam textul și îl simțeam foarte aproape și ca situare în timp și spațiu și ca raportare la personaje. Așa sunt eu, veșnica admiratoare teatrală. Dacă nu mă regăsesc măcar într-un element al spectacolului din fața ochilor mei, atunci nu sunt în stare să pun în valoare timpul petrecut în sala de teatru și am îndoieli asupra propriului meu intelect. Întotdeauna mă îndoiesc de mine și nu cei din jur. Nu te poți îndoi mai ales de munca unei echipe întregi. E o poveste fascinantă în care dragostea capătă profunzimi neașteptate peste zeci de ani, iar muzica joacă un rol important. Îmi doresc să revin cât de curând la acest spectacol.
21. Veronica se hotărăște să moară – L-am văzut în 2008 și mi s-a părut interesantă distribuirea Cătălinei Mustață în rolul Veronicăi. Cea mai delicioasă replică este cea care mi-a rămas și din carte, care pe scenă a fost spusă de Carmen Tănase, care era infirmiera la spitalul unde ajunsese Veronica – Poți să mori când vrei tu, dar nu în tura mea! Iată aici model de abordare al unei situații limite. Până la urmă problemele tale sunt doar ale tale și ale nimănui altcineva. Oricine se va implica în problemele tale îți va atrage atenția și lucrurile nu trebuie să stea așa. Un spectacol greu, la fel ca și cartea, la fel ca și filmul, chiar dacă subiectul seamănă cu cel abordat de Susanna Kaysen în autobiografia sa.
22. Marchizul de Sade – Mi-a plăcut la nebunie filmul și ce bucurie că am avut ocazia de a vedea și spectacolul. Tenacitatea Marchizului de a-și exprima gândurile liber chiar și în lanțuri fiind, îndârjirea sa de a scrie cu sânge pe cearceafuri povești întregi care urmau să fie tipărite pe hârtie și trimise spre publicare de complicea sa m-au marcat puternic și definitiv. Dacă vrei să faci ceea ce-ți place vei face acel lucru înainte de toate și sub orice condiție.
23. Misterul Sebastian. București strict secret. L-am văzut de 3 ori chiar și la ultima reprezentație când a urcat și regizorul Felix Alexa pe scenă și am fotografiat mental acest lucru… A fost un spectacol de teatru-documetar care a încercat să ne elucideze misterul morții scriitorului Mihail Sebastian. După umila mea părere, moartea umană, și așa inevitabilă, nu are atât de mare importanță pe cât o are munca unui om, mai ales opera unui scriitor, care iată ajunge la inimile oamenilor chiar și la 60 de ani de la dispariția sa. Cred că avem o datorie să nu lăsăm să moară în conștiința noastră adevăratele valori ale culturii românești. Suntem responsabili de promovarea valorii într-o lume infestată cu non-valoare ridicată la rang de artă. M-am bucurat enorm să-i văd pe Raluca Aprodu, Marius Manole, Rodica Mandache și Radu Beligan pe aceeași scenă, vechea Sală Alhambra, actuala Sală Studio a Odeonului. Cel mai mult mi-a plăcut replica domnului Radu Beligan – O vedetă de teatru e un fenomen rar.
24. Fetița din bolul peștelui auriu – A fost singurul spectacol pe care l-am văzut în limba germană cu supratitrare firește. Producție a Teatrului German de Stat de la Timișoara venită în turneu la Teatrul Odeon. Mi-a plăcut tot din acest spectacol, și parcă spectacol e prea puțin să spun pentru ceea ce am văzut în acea după-amiază la Odeon. Un spectacol cinematografic! Țin minte că toți actorii erau bine puși în valoare prin replici, mișcare scenică, muzică, relaționare… Am avut așa un feeling bun după acest spectacol și apoi m-am întristat pentru că mi-am dat seama că nu-l voi mai revedea niciodată. L-am văzut acum 2 ani și țin minte cu acuratețe unele scene pentru că atât de bine au fost construite că nu ai cum să le uiți. Toate aplauzele pentru munca depusă de membrii echipei artistice și de producție. S-a simțit că au dat tot ce-i mai bun din ei ca să facă inima publicului să pulseze mai tare, ochii să lăcrimeze, gura să râdă. Au trezit în noi tot felul de experiențe antitetice și le mulțumesc pentru această experiență de neuitat.
25. Omul care a văzut moartea – Viziunea regizorală a domnului Cristi Juncu mi-a plăcut teribil. Cum ar fi viața noastră dacă s-ar opri la un moment dat și s-ar continua ca un film mut chaplinesc? Este extraordinară puterea transformațională și terapeutică a teatrului față de problemele și situațiile limită ale vieții. De ce omul începe să prețuiască viața abia atunci când îi este luată? Este o întrebare la care în van căutăm răspuns.
26. Leon și Lena – M-a distrat scenografia compusă din oițe și trandafiri și mi-a plăcut întâlnirea dintre domnul Constantin Cojocaru și Ionuț Vișan de pe scenă. Păreau că se completează și că poartă un dialog real în afara veșmintelor teatrale ale rolurilor. Îmi plac spectacolele care mă scot din real și îmi extind limitele imaginației. Teatrul ne pune în față o oglindă a realității pe care o colorează în cele mai frumoase tonuri și nuanțe, și uneori acel peisaj devine 3D, dar nu poți să-l atingi pentru că el se sparge ca un balon de săpun. Visăm prea mult sau prea puțin…
27. Menajeria de sticlă – Textul lui Tennessee Williams în viziunea regizorală a Sânzianei Stoican alături de creația actorilor pe scenă mi-au făcut seara mai frumoasă prin strălucirea unei povești atât de actuale. Ce faci când dragostea nu mai este de ajuns pentru a trăi împreună? Tom vrea să se îndepărteze de dragostea familială pentru că se simte înghițit și sufocat de prea mult convenționalism, dar se apropie de această dragoste apăsătoareprin ceea ce scrie, prin munca sa viitoare. Viața sa prezentă este doar o piatră de încercare a ceea ce-l va ajuta să devină un mare scriitor pe un cizmar care a fost dat afară de la fabrică pentru că a scris o poezie pe o cutie de pantofi.
28. Desculț în parc – E spectacolul inimii mele pe care îl iubesc de 20 de ani și cred că și el mă iubește pe mine pentru că de ziua mea anul trecut am avut șansa de a-l revedea, el jucându-se de 3 ori în tot anul 2015 în București, în trei locații diferite. Prima întâlnire cu acest spectacol a fost în ianuarie 1997 la Buzău, iar asta a însemnat și prima mea întâlnire cu teatrul, apoi spectacolul s-a reluat la Teatrul de Operetă în 2009 unde s-a jucat 2 stagiuni, apoi s-a reluat în 2014, iar în 2015 l-am văzut de 3 ori. Cel mai mult și cel mai mult la acest spectacol îmi place când aud râsetele copiilor din sală, pentru că mă aud pe mine și acest lucru este o confirmare că spectacolul își face loc în inimile de toate vârstele.
29. Cui i-e frică de Virginia Woolf? – L-am văzut de 5 ori în stagiunea 2010-2011 la Teatrul de Comedie și mi-a rămas întipărit în suflet ca una dintre cele mai puternice experiențe teatrale pe care le-am avut în viața mea. Le-am iubit și înțeles pe fiecare dintre cele 4 personaje, chiar dacă nu am fost de acord cu nici una dintre acțiunilor lor. Actorii atât de bine le-au dat viață acelor personaje încât pe scenă s-a creat o atmosferă paradiziacă într-o lume demonică, iar din acest paradox teatral și uman am fost tare încântată să fac parte la fiecare reprezentație la care am fost, una fiind chiar la o zi distanță de aniversarea mea. Și cadoul cel mai frumos este faptul că am interviuri cu toți cei 4 actori din distribuția spectacolului pe care nu-l voi uita până în mormânt și care sper să se reia la un moment dat.
30. Revizorul – Din 2008 văd acest spectacol, el jucându-se din 2006, iar eu am atât de multe amintiri legate de el, pentru că fiecare reprezentație a marcat un moment diferit al existenței mele. Mai întâi eram în facultate, apoi la master, apoi făceam naveta dintre joburi, apoi între evenimente și tot așa. El înseamnă și cea mai longevivă relație a mea cu un spectacol și cea mai elocventă dovadă că teatrul e ca viața și e cu viața. Într-un fel l-am înțeles acum 8 ani, într-un fel îl înțeleg acum. Și e cel mai frumos în vechimea acestei relații sunt sensurile căpătate de mesajul amuzant și tranșant al poveștii – de ce oamenii preferă confortul unei minciuni în loc să dea piept cu adevărul usturător?
31. Pescărușul – Impresii adânci, diverse și contrastante… L-am văzut de 5 ori începând cu premiera din primăvara lui 2013. Sunt unele spectacole care te cheamă la ele iar și iar, și cu fiecare reprezentație pe care o vezi mai afli ceva despre tine și lumea înconjurătoare. Cred că acest spectacol a apărut ca o binecuvântare în viața mea pentru că mi-a arătat cât de anevoios e drumul desăvârșirii, cum mori pentru a trăi, și cum moartea poate fi mai folositoare decât viața, cel puțin pentru ceilalți. Statisticile arată că un actor se consumă în 2 ore pe scenă mai mult decât un miner într-o zi de lucru, și faptul că actorii joacă un spectacol atât de solicitant de 3 ani deja, este un bun prilej să ne amintim că viața înseamnă continuitate, dedicare și forță.
32. La pulce – O bucurie de spectacol în care nimic nu e ceea ce pare și toate răsturnările de situație stârnesc hohote de râs. L-am văzut de doar 2 ori de la premiera sa de anul trecut și-l recomand tuturor celor care vor să-și înnobileze seara cu un spectacol tonic și efervescent, mai benefic sănătății decât orice vitamină pe care o turnăm în pahar în speranța că ne va da energia de care avem nevoie. Iată că seara timp de o ora și jumătate ne încărcăm energetic de la munca unei echipe întregi care își adună forțele armonios într-un spectacol delicios.
33. Take, Ianke şi Cadîr – Profa de română ne-a dus în excursie la București ca să vedem acest spectacol la Sala Mare a TNB-ului. Era anul 2002 sau 2003, iată acum 14-13 ani, dar îmi amintesc destul de bine esența personajelor și energia care venea în special din partea domnului Gheorghe Dinică pe care l-am întâlnit apoi la o conferință a domnului Radu Beligan în 2008 și am vrut să-i cer un autograf, dar nu am îndrăznit, iar acesta este unul dintre cele mai mari regrete ale vieții mele.
34. Visul unei nopți de vară – O feerie de spectacol ieșeană pe care l-am văzut în 2012 cu ocazia FNT-ului la Sala Mare nerenovată a TNB-ului. Țin minte muzica, pe Elena, clubul Forest, coregrafia, inserțiile video extrem de amuzante… Această versiune shakespeariano-afrimiană și-a câștigat un loc definitiv în inima mea și mi-a furat orice apetit de a vedea prea curând o altă punere în scenă. Un spectacol bun îți intră în suflet și nu mai ai nevoie de un altul. Și nici nu-mi plac comparațiile. Uneori ca să pot vedea și alte adaptări scenice încerc să mă dedublez, dar nu întotdeauna reușesc. Aștept să revăd cândva acest spectacol și pierd în lumea sa de basm din nou.
35. Fă-mi loc! – L-am văzut în 3 spații diferite de fiecare dată altfel. Dacă îl vezi iarna, e un spectacol care îți transformă gheața din suflet într-o ciocolată caldă, iar dacă îl vezi vara îți potolește setea ca  o limonadă făcută ca la carte, sau mai bine zis, ca la teatru. O punere în scenă de care însuși autorul, Anthony Michineau, a fost fermecat.
36. Două loturi – Un spectacol care mi se învârte în cap și acum la 4 ani de când am văzut premiera la Sala Mică, el jucându-se la Sala Pictură acum. Mi-a plăcut abordarea regizorală de horror show a clasicii povești scrise de I.L. Caragiale în 1898, care e atât de actuală și zilele noastre. M-a marcat în sens negativ biciuirea țigăncilor, orice fel de violență fiind intolerabilă și inacceptabilă… Cum se întoarce lumea pe dos pentru șansa de a câștiga bani fără să muncească…­
37. Egoistul – L-am văzut de 2 ori pe când se juca la Sala Amfiteatru a TNB-ului, spațiu care nu mai există astăzi. În mod excepțional este cel mai longeviv spectacol al domnului Radu Beligan, cel mai longviv actor de teatru din lume. Povestea este cea a tatălui care trebuie să se împace bine cu toți din familie, să-i înțeleagă, să-i asculte, să le dea cele mai bune sfaturi și să le dea și bani. Fiecare membru al familiei fie rudă de gradul întâi sau doi îi invadează viața tatălui și vrea să obțină ceva de la el. Este o realitate crudă pe care tatăl o tratează cu gentilețe, înțelepciune și eleganță.
38. Trilogia belgrădeană – L-am văzut de ziua mea în FNT atunci când s-a jucat la TNB, el fiind producție a Teatrului Anton Pann. Iarăși am fost impresionată de pana de maestru a domnului Cristi Juncu și talentul promițător al tinerilor actori. Cele trei povești de viață de pe scena cubică au avut un impact diferit asupra mea, privitorul, dar cel mai tare m-a atins povestea celor doi frați care repetau pentru numărul lor de club și dragostea neîmplinită pe care i-o purta unul dintre ei unei fete căreia îi scria scrisori. Cine mai scrie scrisori în ziua de azi?
39. Antisocial – un spectacol pe care l-am văzut atunci când a venit în turneu la București. Mi-a plăcut la nebunie abordarea lui Bogdan Georgescu – ce fac elevii, ce fac profesorii, ce fac părinții când se creează un grup pe facebook în care sunt defăimați dascălii? O problemă de râsu-plânsu, nu alta  ! Dar acesta a fost caz de exmatriculare într-un liceu din Cluj… Deci la o adică e treabă serioasă… Și mai serioasă treabă este impactul extrem de pozitiv pe care l-a avut spectacolul asupra publicului, cel puțin în București, și sunt sigură că și în celelalte orașe din țară. Subiectul comunicării este unul extrem de delicat și un factor important în dezvoltarea personalității copilului. Eu nu cred că a interzice un lucru unui copil este un act de comunicare, în schimb a-l face să înțeleagă de ce nu e bine să facă un lucru și ce consecințe ar atrage fapta sa poate fi un prim pas spre un dialog. Copiii sunt mai deschiși la dialog decât orice alte ființe, dacă adulții ar ști ce cuvinte și ce ton să folosească în conversația cu ei. Copiii sunt viitorul și nu trebuie sabotați de copii mai mari ajunși în funcții importante ale instituțiilor statului… Responsabilitatea dascălilor este de a-i învăța, nu de a-i dezvăța pe cei mici. ­­­
40. Prestăm servicii artistice – O incursiune în lumea procesului de creație al unui spectacol. L-am văzut o singură dată la Undercloud acum 2 ani și mi-a plăcut enorm. Publicul primește un ochean prin care vede tot ceea ce în mod normal rămâne în culise în desfășurarea unui spectacol de teatru, și anume problemele pe care le întâmpină regizorul și actorii înainte de a ridica un spectacol, probleme care firește sunt interesante de privit pentru audiență, dar dificile și enervante pentru cei care le au. Și pentru că un spectacol nu poate exista fără publicu, iată că și publicul are rolul său în buna desfășurare a acțiunii de pe scenă, pentru că regizorul îi invită să devină un personaj activ și colectiv. O idee tare bună! Păcat că nu se mai joacă în prezent, dar poate se va relua.
41. Cont(r)acte – Un spectacol a cărui realitate te lovește în față a un bulgăre de gheață. Cât din viața noastră suntem noi și cât e munca noastră? Cât sunt oamenii pe care îi iubim și cât sunt acțiunile noastre? Cum ar fi să existe cineva în carne și oase care să ne monitorizeze fiecare mișcare și să ne pedepsească pentru ea?
42. Pisica verde – L-am văzut la Gala Hop și la Gala Hop în Pod. Regia tot Cristi Juncu, am văzut vreo 10 spectacole în regia dumnealui. Elise Wilk a scris un text special pentru a fi jucat de tinerii de pe băncile facultății și i-a reușit de minune. Personajele sunt desprinse din viața cotidiană și ai impresia că vezi o formă de viață-teatru și teatru-viață, ceva pur, autentic și recognoscibil. Excelentă munca realizată de întreaga echipă!
43. Însemnările unui nebun – Un fel de examen de rezistență în cariera celui mai activ actor al Bucureștiului, Marius Manole. Am văzut spectacolul de la premieră și de atunci de vreo 5 ori. M-a impresionat energia debordantă a acestui actor-fenomen, pe care îl numești ușor supra-om, pe când el e doar un om dedicat meseriei sale și această pasiune neîncetată și dăruire de acest fel pot fi o inspirație și pentru cei care fac alte meserii… Ce-mi amintesc foarte bine este că la prima întâlnire a mea cu spectacolul, cu povestea, mai specific, scena cu biroul de la început, descria exact punctul vieții mele în care mă aflam atunci. Of, teatrule, cum ești tu oglindă la tot ce facem…
44. Vocea umană – Doamna Oana Pellea în dialog cu Jean Cocteau. L-am văzut la Festivalul Undercloud unde o sală plină de 400 de oameni au fost vrăjiți de măiestria jocului actoricesc și au aplaudat îndelung la final. În inima mea a rămas conversația pe care foarte puțini avem curajul să o purtăm cu persoana iubită, acea ultimă conversație în care dăm cărțile pe față și îi spunem totul. Liniștea trece înaintea cuvintelor și este de altfel foarte interpretabilă. Realitatea este relativă. Ne putem fixa sentimentele prin cuvinte, atunci când adevărul lor dureros sau salvator este tot ce ne-a mai rămas. Să nu ne fie frică de adevăr. Nu putem trăi cu minciuna care ne  otrăvește sufletul.
45. Ne vom revedea în anul care a trecut – Spectacolul a cărei premieră a avut loc în martie 2014 în aeroportul Henri Coandă, datorite ideii inedite a regizorului Alexandru Nagy, iar această idee i-a dat un plus de autenticitate textului scris de Ștefan Caraman și adus la viață de către Gelu Nițu, Cătălina Mustață, Meda Victor și MIhai Smarandache. Un spectacol despre călătoriile interminabile ale iubirii pe care l-am așezat bine în valiza sufletului meu.

46. Zic Zac – Acesta nu e doar un spectacol lucrat minuțios și super-solicitant mai ales pentru performerii Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu, ci este o energie binefăcătoare creată de cei doi artist prin dans. Fie că ești fan sau nu al dansului, te vei îndrăgosti de acest spectacol pentru că tot ceea ce se întâmplă pe scenă te va face să te simți bine, liber , te va amuza, te va pune pe gânduri, te va liniști. Îți va crea un curcubeu de stări efervescente. O replică pe care mi-am întipărit-o în suflet este – Mă simt descoperită fără muzică.
47. Spitalul comunal – L-am văzut la premieră apoi un an mai târziu…Sentimente amestecate…Nu are cum să te lase indiferent un spectacol care se petrece într-un spital, în care bolnavii vin să moară , nu se facă bine, dar unii mai și învie și mai sunt și decorați. O satiră la adresa degradării societații umane. Cum să faci haz de durere și să-ți folosești ultimele forțe pentru a mai respira și a clipi și a vorbi cu cei care îți devin colegi de suferință. Personajele interpretate de Răzvan Vasilescu și Marius Stănescu se conturează cel mai bine în memoria mea afectivă și îmi creează un fel de nostalgie față de acest spectacol.
48. Bullets over Lipscani – L-am văzut de 2 ori în 2 spații diferite și mi-a plăcut la nebunie. Nu știu prin ce circumstanțe am tradus partea cu dialogul telefonic dintre detectiv și moarte în facultate, dar m-am bucurat teribil când am recunoscut textul. E o poveste plină de umor rafinat și inteligent, în ciuda titlului care te trimite direct la revoluție. Cred că acest spectacol poate crea o mică revoluție pe scena teatrală și e tare bine să participăm și noi la această mișcare creativă și constructivă.
49. În vizită la domnul Green – Câte trebuie să faci ca să-l mulțumești pe un bătrân aflat la capătul vieții după ce tu însuți l-ai pus în pericol de moarte? Tinerii vor fi veșnic recunoscători în fața celor mai în vârstă, dar nu știu dacă și datori. Datoria morală este un lucru sensibil care ar trebui preschimbat în înțelegere și afecțiune. Tânărului interpretat de Tudor Istodor îi este rușine să-și mărturisească adevărata identitate față de familie de teamă că ar fi marginalizat. Într-o societate civilizată nimeni nu trebuie să fie marginalizat pentru ceea ce este, mai degrabă pentru ceea ce pretinde că este și nu este de fapt.
50. Yentl – Un spectacol excepțional care pe mine m-a marcat din toate punctele de vedere. L-am văzut la premiera din aprilie 2013 de la TES. Subiectul mă interesează și mă pasionează la culme – cum facem alegerile în viață ? în funcție de ceea ce credem noi că e bine sau ceea ce cred ceilalți că e bine pentru noi? În cazul lui Yentl alegerea este cât se poate de delicată pentru că ea vrea să cinstească memoria tatălui său prin alegerea drumului studiilor universitare, lucru ce era interzis prin tradiție femeilor în cultura ebraică. De aici se nasc controversele… Cărțile sau dragostea?
51. Dezorient express – Un spectacol genial făcut de Andrea Gavriliu, care fiind cea mai bună coregrafă a generației sale este solicitată de aproape toate teatrele din țară și prin urmare călătorește foarte mult. Spectacolul ei se petrece în tren. Toate personajele se exprimă prin dans și prin mici texte umoristice ce îi caracterizează. De exemplu, bătrânicile care călătoresc cu sacoșicile de rafie spun doar atât – iac-așa și iac-așa. Sunt atât de simpatice! Sau controlorul care te amendează printr-un dans kinky. Fiecare personaj din tren are povestea sa și trenul poate fi o enciclopedie umană în care un El și o Ea se găsesc. Aștept cu nerăbdare să revăd acest spectacol arădean.
52. Happy end – L-am văzut de vreo 5 ori de la premiera sa din noiembrie 2014. Un spectacol în 2 actori și în 7 scene – el și ea în se întâlnesc, se iubesc, se urăsc, se despart, se reîntâlnesc în decorul vieții imprevizibile care te scoate din scenă când te aștepți mai puțin. E un spectacol care te surprinde, te binedispune, te emoționează și tinerii actori dau tot ce-i mai bun din ei, de aceea merită ca sala să fie plină la fiecare reprezentație.
53. Iluzii – L-am văzut de 2 ori o dată la Act și o dată la MȚR. M-au emoționat poveștile și mai ales gestul final al soției care nu suportă gândul că bărbatul său a fost îndrăgostit de altă femeie toată căsnicia lor. Două cupluri prietene, toți cei patru aflându-se la vârste înaintate, unii chiar pe patul de moarte, își mărturisesc adevăratele sentimentele pe care le-au ascuns în timp și care un efect neașteptat asupra celor care le ascultă… Dragostea e o temă complicată care nu trebuie judecată…
54. Ești un animal, Viskovitz! – Cred că este cel mai distractiv spectacol pe care l-am văzut pentru că abordează un subiect care pe mine mă interesează mult – lumea necuvântătoarelor, dar și lumea plantelor, a microbilor. Tânăra trupă de la Teatrul Anton Pann sub bagheta regizorală a lui Tudor Lucanu face o treabă excelentă cu toate rolurile simpatice pe care le au de interpretat. O vitalitate unică am primit în urma acestui spectacol. Scena mea preferată este cea cu familia de alge care se îmbată cu valurile mării stând pe stânci.
55. #Teenspirit – Un spectacol sensibil și foarte personal în care tinerii actori își expun bucăți din viețile lor. Au fost două bucăți care pe mine m-au atins în mod special – cea în care părinții se comportă frumos de ochii lumii cu copilul lor și cea în care nepotul realizează că e mai important să stea cu bunicul aflat pe patul de moarte decât să repete la scena Nina- Treplev din Pescărușul. E un spectacol energic care ne aduce mai aproape de lumea adolescentului așa cum e ea azi.
56. Woyzeck – Habar nu am de ce mi-a rămas întipărit în memoria afectivă acest spectacol. Poate pentru că este primul spectacol pe care l-am văzut la UNATC. Poate pentru că regia e semnată de Alexandru Pamfile, cel mai vechi prieten al meu de la bloc și de la grădiniță. Poate pentru că mi-a produs trăiri contradictorii prin îmbinarea elementelor de groază cu elemente de umor. Poate că m-a mirat la culme cum actorul din rolul lui Woyzeck putea să se înroșească și să cadă jos într-o baltă de sudoare. Nu știu, dar uneori îmi apar în minte frânturi din acest spectacol și asta îl face să fie o amintire destul de pregnantă.
57. Tangoul final – Mi-a plăcut foarte mult povestea – un tânăr jurnalist merge să-i ia un interviu unei actrițe retrase din viața publică. Cred că o provocare mai mare nu există pentru un tânăr aflat la început de carieră. A fost imposibil să nu mă văd în rolul lui, eu oricum empatizând cel mai mult cu rolurile personajelor masculine în general. În primul rând am intuit la ce se referă acest tangou final, iar asta m-a determinat să-mi placă și mai mult spectacolul. L-am văzut la TES într-o zi ploioasă de septembrie și nu aș mai plecat din sală dacă nu era următorul spectacol.
58. Bella și cavalerul fără nume – Legat de ce am scris mai sus, următorul spectacol tot în aceeași zi ploioasă de septembrie a fost acesta, pe care îl revedeam și ce bine că era așa. Am văzut basmul teatral al Bellei de vreo 3 ori în și cel mai mult mi-a plăcut că am descoperit ceva nou (la mine și la el) cu fiecare reprezentație. Mă întreb oare câte chestii noi și proaspete au descoperit actorii la ei înșiși prin acest spectacol, pe care îl joacă de 12 ani. Meseria de actor e o meserie în care ai parte de cele mai neașteptate descoperiri și cred că la fel ar trebui să fie cu orice meserie.
59. Voyeur – L-am văzut prima dată la MȚR și apoi la casa lui. E un thriller psihologic captivant care te rotește prin caruselul trăirilor prin răsturnările de situații până zici Stop! Respiri! Și apoi continui! Ea ea mică și a dracului, el e un dezechilibrat mintal, iar cei doi încep un joc nebun de tipul Mr. Jekil and Dr. Hyde, un joc pe care nu știm care dintre ei îl va câștiga până la urmă, dar care ne  face să-l urmărim cu sufletul la gură.
60. Chicago – Mi-a plăcut filmul foarte mult și cântecele le știu și acum pe de rost. Varianta românească mi-a lăsat o impresie plăcută, fiind primul spectacol în care am văzut cum actorii coborau în sală și jucau alături de public, ba chiar pe public… În afară de asta, numerele de coregrafie erau foarte bine executate… Atunci m-am gândit pentru prima oară că dansatoarele probabil că au un program strict de nu mănâncă nici un gram în plus ca să poată arăta bine mereu în costumele de scenă. Un gând stupid firește. În rest, actorii au avut ocazia de a-și evidenția cele 3 laturi artistice prin roluri, prin cântece și prin dansuri. Mi-a plăcut cel mai mult Billy Flynn, avocatul pasionat de femei și procese la tribunal câștigate cu orice preț, dar și Mama Morton, șefa închisorii.
61. Regina mamă – L-am văzut de 4 ori în aceeași stagiune. Un spectacol impresionant cu o actriță care m-a captivat de la prima replică, doamna Olga Tudorache. Fiul rătăcitor se întoarce în ajunul zilei sale de naștere acasă și mama începe să-i facă zile fripte. Eram înnebunită după spectacolul ăsta și în facultate vorbeam în replicile lui, pe messenger aveam statusuri din el, eu și colegele. Era o comedie dementă de care nu te mai săturai… și nu voi uita niciodată cum se preschimbau zâmbetele în lacrimi, atunci când tortul devenea colivă, și lumânarea aniversară devenea lumânare de parastas. Țin minte că m-am dus și eu să-i ofer flori doamnei Olga Tudorache și domnul Marius Bodochi m-a invitat să urc alături de dânsa – privirea ei care mi-a spus atât de multe… A fost prima oară când am văzut de aproape o actriță atât de mare… Un cadou al sorții pentru care îi sunt recunoscătoare pe veci!
62. Iubiri interzise – Am văzut acest spectacol în 2008 în deja acum istorica Sală Amfiteatru. Alegeam spectacolele după titlu atunci și nu mă interesa nimic altceva decât să mă așez în scaunul tăcerii și să-mi las simțurile să se desfășoare. Țin minte 2 scene din acest spectacol, una dintre ele am rememorat-o cu o colegă acum stabilită în Spania, scena cu cele două geishe, iar cealaltă scenă este finalul care apare brusc după ce se agită toate spiritele în scenă și apoi se face liniște. Spectacolul acela semăna foarte mult cu viața mea de atunci, de asta mi-a rămas acolo într-un sertăraș al sufletului căruia i-am pierdut cheia și nici nu vreau să-l distrug ca să aflu mai mult. Viața este despre sentimente nu despre distrugere.
63. Baba care ascultă Abba – Eram în perioada în care vroiam să văd toate spectacolele din stagiunea unui teatru. A fost o perioadă de copilărie teatrală pot spune pentru că mi-a deschis apetitul pentru savurarea momentului și primirea noului în viața mea tot timpul. Ați observat cum suntem atât de plini de vechituri încât nu mai avem loc pentru noutăți? Nu se poate spune acest lucru despre doamna în vârstă interpretată de doamna Luminița Gheorghiu, stilată, elegantă, comunicativă, o raritate printre vecinicile bătrânici. Energia debordantă a doamnei Luminița Gheorghiu pe care am primit-o la acea reprezentație e cu mine și acum. Am văzut spectacolul imediat după ce filmul Poziția Copilului luase Ursul de Aur la Berlin și m-a surprins plăcut că în sală se aflau  și spectatori germani.
64. Opposites attract – L-am văzut de 2 ori în stagiuni diferite. Tablouri ale cuplurilor aparent obișnuite sau nu, foarte bine zugrăvite de către actori. Tabloul meu preferat este cel cu Ilinca Manolache și Florin Piersic jr în care se rup barierele de gen, bărbatul fiind prezentat la minte și la trup de ea, iar femeia fiind reprezentată de el. Și de aici observ un alt rol benefic al teatrului – acela de a te scăpa de prejudecăți, de a fi deschiși față de oricine e diferit de noi și de a înțelege oamenii în loc să-i judeci. A nu se deduce că spectacolul e un militant pentru asta, pentru că el e o comedie nebună despre problemele și situațiile prin care trec cuplurile. Un spectacol e ca un ospăț de sentimente și senzații noi din care te înfrupți timp de un ceas sau mai multe, iar la final fiecare este liber să ia ce vrea cu el acasă.
65. Tom și Jerry – Drumul inițiatic al unui tânăr criminal și câteva posibile răspunsuri la întrebarea mea din copilărie – de unde vin asasinii? Credeam că au un loc al lor de proveniență. Aveam această împărțeală ciudată în timp, până când mi-am dat seama că asasinii pot veni de oriunde și pot fi oricine. Mi-a plăcut muzica aleasă de regizor pentru a ne introduce în atmosfera spectacolului și m-au înspăimântat un pic scenele de crimă, care nu sunt deloc violente, dar felul cum sunt construite și trăite parcă mi se întâmplau mie. O scena sensibilă este aceea când asasinul șef povestește despre întâlnirea lui cu o căprioară de pe drum și ce a văzut în ochii ei.
66. Zaruri și cărți – Un spectacol ca un film american a cărui acțiune se desfășoară într-un fel de cazino al vieții, iadul celor care pierd și raiul celor care câștigă, tentația permanentă a jucătorilor de orice fel, dar și nevoia de dominare și subordonare dintre doi oameni care trăiesc pentru a concura. Așa am perceput eu relația dintre cei doi bărbați, fiecare își scoate cele mai puternice și lustruite arme mentale pentru a-l pune pe celălalt la pământ, fiecare printr-o metodă de luptă diferită. Există și eleganță și echilibru în acest spectacol dată de relația solidă de prietenie dintre cei doi actori. Și aici intervine replica – Tu și cu logica ta aveți nevoie de îngrijiri medicale.
67. Suntem ceeea ce iubim – Când poezia lui Nichita Stănescu prinde aripi de poveste teatrală și ne face inima să zboare alături de ea peste mări și țări. Spectacolul în regia Laurei Maria Vlădoiu s-a jucat în 2015 la Paris, iar eu l-am văzut în 2013 și 2014 de fiecare dată într-un spațiu diferit. Este un spectacol de care domnul Nichita Stănescu sunt sigură că ar fi fost mândru. Când poezia, teatrul, pianul, chitara și talentul actoricesc se întâlnesc să creează mici minuni artistice care îți țes în suflet o nouă poftă de viață și îți amplifică dragostea față de fiecare ființă vie.
68. Lecția de violoncel – O veselie de spectacol! L-am văzut de 5 ori în 2 spații diferite. Îmi place tema cel mai mult – dragostea în timpul studiului – el care vrea să o facă pe ea să se îndrăgostească de muzică și sfârșește prin a se îndrăgosti de ea, soția misterioasă a unui vestit politician. M-am simțit privilegiată și norocoasă cu fiecare reprezentație în care l-am văzut pe domnul Radu Beligan, care mi-a transmis o vitalitate excepțională prin longevitatea și puterea dumnealui de muncă, harul divin, care l-a ținut atât de tânăr și activ.
69. Năpasta – L-am văzut în iarna lui 2012 la premieră când holul Sălii Media era plin ochi de toate categoriile de iubitori de teatru. Energia fantastică a acestui spectacol este cu mine și în ziua de azi. Muzica a dat tonalități diferite trăirilor actorilor și a fost un personaj în sine. Dansul în pământ, dorința refugierii în pământ, contopirea omului cu pământul, oamenii care ucid pentru pământ și pământul care le înghite toate păcatele sau le scoate la iveală. Pământul cel de toate zilele care ne adăpostește și ne ferește de rele, ca teatrul…
70. Avalanșa – De două ori m-am întâlnit cu acest spectacol și fiecare întâlnire a însemnat un punct de cotitură al vieții mele, când lucrurile deveneau incerte și confuze, dar care odată ce le priveam prin filtrul teatrului, le vedeam într-o altă lumină și le puteam stăpâni în loc să mă stăpânească ele pe mine. Un spectacol despre lupta pentru viață a femeii cu mâna la gură, despre frica care este viermele care te roade neîncetat, despre dreptatea ta și dreptatea lumii, despre înghețul dragostei și dezghețul uri… Cine va învinge?
71. Furtuna – De 5 ori m-am învârtit în Furtuna imaginată de regizorul bulgar și creată de echipa română. Am văzut spectacolul doar la Sala Studio de fiecare dată din altă perspectivă. Deși textul lui Shakespeare datează din anii 1610-1611, iată că problematicile impuse de marele autor pot reinterpretate și adaptate timpului nostru uneori prea sec pentru substanță adevărată și profunzime. Un spectacol care m-a fascinat de la premieră și pe care îmi doresc să-l revăd într-o zi, mai ales acum că s-a mutat în sală nouă.
72. La țigănci – Nuvela fantastică a lui Mircea Eliade este cu mine încă de pe băncile școlii și iată că la unteatru am avut frumoasa ocazie de a o vedea aievea. Cum se simte realitatea când tot ceea ce știai obișnuit dispare? Cum e viața ta când moartea trece înaintea sa? Pe cine vezi când nu mai vezi nimic – iubirile, neîmplinirile, faptele bune, păcatele? Cu ce pleci din lumea aceasta și cu ce te duci pe cealaltă?
73. Trei femei înalte – Piesa scrisă de Edward Albee este inspirată dintr-o poveste reală, am aflat dintr-un interviu al autorului. Descompunerea, distrugerea, degradarea umană ne împart în trei feluri de oameni și ne segmentează viețile ca și când ne-am fi născut de 3 ori și am fi murit de mai multe ori. În pragul morții singurul lucru care ți se pare cel mai straniu este însăși viața ta – ceea ce doreai să fie, ce a ajuns să fie și ceea ce nu a mai apucat să fie, o amintire a unui viitor posibil pe care o sorbi din paharul sângeriu al durerii…Undeva, cândva, toți am fost, suntem și vom fi totul și nimic deopotrivă.
74. Cineva ca tine – Un spectacol pentru tânărul de azi. M-am identificat cu toate personajele pe care le-am văzut în reprezentația din primăvara lui 2013. Artista care își pune la dispoziție casa pentru toți prietenii săi noi și vechi, dorința ei de a-i face să se simtă bine cât timp sunt împreună, dar iată că și așa situațiile scapă de sub control. Finalul este unul extrem de pozitiv – Ea se întoarce la tablourile sale și continuă jocul culorilor și al stărilor.
75. Spiritul de familie – L-am văzut la premiera din 2012 și de curând acum câteva luni. Aparențele pe care încercau să le păstreze 3 frați și soțiile lor și personajul-surpriză care apare în decor mi-au provocat crize de râs în valuri. Este incredibil de amuzant când oamenii se ascund sub pălăria politeței și al complezenței pentru a face timpul să treacă mai repede și mai suportabil. Cele 3 cupluri sunt absolut delicioase! Iar personajul surpriză este șampania care agită spiritele casei cu oaspeți din lumi diferite, dar legați prin sânge.
76. Steaua fără nume – Oare călătoarea misterioasă și elegantă îi poate schimba destinul profesorului care își investește toți banii în cele mai vechi cărți de astronomie? Destinul pare intangibil de cele mai multe ori, chiar dacă el ne este scris în stele, sus pe cer. Stelele nu ar străluci dacă nu ar fi întunecimea nopții, iar dansul soarelui și al lunii, două astre care se iubesc dar care nu se găsesc niciodată, nu ar fi atât de frumos și trist prin neîmplinirea lui. Un dans al dragostei care rezistă totuși prin speranța că într-o zi umbrele vor deveni chipuri ale iubirii și dăruirii.
77. Directorul executiv/ C.E.O – Dacă vine șeful cel mare într-o vizită neașteptată la tine acasă, cum te-ar găsi? Prezentul ne definește mai mult decât credem. Ceea ce facem acum ne poate da sau ne poate lua o nouă șansă de a simți, de a face bine, de a trăi. Faptele ne descriu mai mult decât sentimentele.
78. Cum am învățat să conduc – Un spectacol special pe care l-am văzut de 2 ori în aceeași stagiune. Cum am învățat să conduc are o temă specială care trece dincolo de cuvinte și rațiune… Oamenii cu foc la inimă sau foc în cap… Aceste focuri se transformă în văpăi când oamenii sunt atinși de dragoste. Focul dragostei arde tot, dar nu și rațiunea fetei care a învățat să conducă de la bărbatul pe care l-a iubit cel mai mult.
79. Nebun din dragoste – Când alergi fără sens, când toate se învârt în jur și tu stai pe loc, când simți că îți fuge pământul de sub picioare, dar cu toate astea reziști, reziști pentru că ai putere să iubești când totul este lipsit de iubire în jur. Un spectacol despre dragostea așa cum nu o știm, despre fuga de ea sau spre ea, despre durerea a fi îndrăgostit de omul nepotrivit…
80. Livada de vișini – Credeai că poți cumpăra fericirea printr-un lucru material? Simpatia, prietenia, dragostea pot fi cumpărate doar dacă sunt sentimente false și interesate. Deși în aparență banii fac lumea să se rotească, în esență banii nu sunt lumea, pentru că sentimentele nu pot fi transpuse în niciun obiect material.
81. Dragoste în 4 tablouri – Viața nu are culise și nici arlechin. Nu poți să te retragi din viață la cabină și nici nu ieși la aplauze când ai reușit sau nu într-un rol. Viața merge înainte, iar scenele trec și se petrec, fie că tu ești sau nu ești parte din ele. Nu e nimic mai trist decât să fii personajul secundar al vieții tale.
82. Freakshow – În timpul unui spectacol de teatru contactul actorului cu publicul este esențial, iar această cale de comunicare dincolo de cuvinte, ale cărei origini eu nu le-am descoperit deocamdată, este ceea ce mă determină să așez teatrul pe primul loc în calendarul evenimentelor mele zilnice.
83. 39 de trepte – Întotdeauna mi-am dorit să văd cum se lucrează la un film și spectacolul regizat de Gabriela Dumitru mi-a dat această posibilitate. Astfel, prin personajele interpretate de actorii Ştefan Lupu, Andreea Grămoșteanu, Claudia Prec, Viorel Cojanu, Bogdan Talașman, am făcut cunoștință cu diverse atitudini, reacții și acțiuni ale oamenilor implicați într-un proiect cinematrografic cu buget restrâns.
84. Vivien Leigh. Ultima conferință de presă – A fi iubit pentru ceea ce poți să faci sau ceea ce ai este o iubire incompletă, superficială și amăgitoare, iar Vivien prin complexitatea caracterului a luptat pentru a se simți împlinită pe deplin. Lupta aceasta i-au adus ruinarea mentală și dragostea pasageră a necunoscuților. Deliciul macabru al publicului de a vedea un om cum se sparge în bucăți în fața lor ca ei să aplaude reîntregirea sa.
85. The Sunset limited – Oare viața omului se termină atunci când el nu mai e, sau continuă prin fiecare om care-i descoperă lucrurile pe care le-a făcut? Cred că asta înseamnă eternitatea – să poți fi folositor în lumea în care ai trăit și după ce pleci din ea. Dar înainte să pleci, ai multe datorii, în primul rând față de tine.
86. Cinci ore cu Mario – Având încheiată o etapă din viața sa, Carmen simte nevoia să reflecteze la viață în funcție de oamenii pe care i-a cunoscut, de familie, de politică și societate. Ca majoritatea oamenilor, regretă ce nu a făcut, iar poveștile de veselie absolută și amestecate cu tristețe și amărăciune îi încadrează viața femeii într-un caleidoscop al amintirilor, din care ea vrea să evadeze.
87. Amalia respiră adânc – Să nu ai dreptul la argumente și să fii monitorizat și pus la zid pentru orice ar fi putut fi împotriva sistemului. Și incredibil de dureros trebuie să fi fost pentru cei care erau pârâți la securitate chiar de prieteni și familie drept un fel de trădători al partidului, când de fapt ei, pârâcioșii, erau cei trădători. Unde sunt valorile umane când ai nevoie de ele?
88. Mecanica inimii – Fiecare pornește la drum ca să caute ceea ce ei cred că este comoara cea mai de preț a vieții, drumul lung și anevoios nu-i sperie, intră într-o competiție oarbă din care iese câștigătoare nimeni alta decât înțelepciunea. Dacă cineva nu te iubește așa cum ai tu nevoie, nu înseamnă că nu te iubește.
89. Maitreyi – Este absolut emoționant să o vezi pe Maitreyi trecută de vârsta adolescenței, o femeie în toată firea, parcă mai frumoasă odată cu trecerea anilor, cum ne povestește întâlnirile sale cu Allan, în așteptarea întâlnirii reale cu acesta. Oare se va întâmpla această întâlnire de peste ani? Oare timpul va curge în sfârșit în favoarea celor doi îndrăgostiți?
90. Marea iubire a lui Sebastian – Cât aș fi vrut să fiu în anii 30 ca să văd Bucureștiul interbelic, cât aș fi vrut să descopăr teatrul care se făcea acum 10 ani. Totul e în mișcare și prin spectacolele de teatru ne fixăm repere ale valorilor de care avem atâta nevoie. Nu-mi pot fixa repere după ceea ce se consideră valoare de către media de azi. Cum spunea un alt coleg de zi de naștere al lui Mihail Sebastian, Cu cât văd mai multă nonvaloare promovată astăzi, cu atât eu voi promova tot mai mult valoarea.
91. Tipografic majuscul – A wrongful interpretation of truth led to the incurable pain in the heart of an innocent human being. Why wasn’t he saved? Because people around him were too eager to condemn him so that they could get away easily. It’s mind blowing, but it actually occurs nowadays and people get rich from emotionally abusing people everyday. The emotional abuse is much heavier to take in than the physical abuse as the emotional abuse does not go away until you do.
92. Poveste despre tatăl meu – Ne descoperim pe noi în toți oamenii pe care îi întâlnim și împreună ajungem undeva sau nicăieri, dar avem un moment. Acel moment e viața noastră, iar iubirea face parte din ea și o învăluie în razele ei mângăietoare. Chiar dacă nu o vezi, o simți, și când simți că ea dispare, îți dedici toată viața ca s-o aduci înapoi. Preferi să cauți iubirea pentru restul vieții în loc să stai pe loc și să admiți că ai pierdut-o definitiv.
93. De vânzare / For Sale – It moved me in a different kind of way than any of the hundreds of shows I have seen in my life, because of the story, which was taken from a reality, too faraway and yet too close. Regardless of the enviroment either you own or it was give to you, each human should have the right to lead a decent life according to his or her own needs and possibilities. It is striking and appalling that the hunger for money and power can actually steal the ordinary lives of people that work in order to support their families.
94. Când timpul nu se mișcă – Când locuiești într-o țară afectată de război pentru o bună perioadă din an, în mod cert viziunea ta asupra normalității se schimbă. Sarah a călătorit în toată lumea și s-a specializat în fotografie de război. L-a atras după ea și pe iubitul său jurnalist, James, care e pasionat de scris, mai degrabă decât de imortalizarea ororilor umane ale lumii. ­­Împreună duc o viață pribeagă aflată mereu la limita supraviețuirii și faptul că sunt înconjurați de moarte oriunde merg, pentru ei este lucrul din care își câștigă existența… Cât de mult vor rezista într-o astfel de spirală?
95. Acasă la tata – Aproape mi-au dat lacrimile și am înțeles atunci cât de mult teatrul seamănă cu viața, cât de fragil e un spectacol și cum nimic bun nu poate fi păstrat în realitate, așa că am încercat să memorez senzațiile pe care le-am dobândit în timpul a celor 2 ore de artă vie de pe scenă și să încerc să le accesez ori de câte ori urâtul încearcă să-mi fure frumusețea vieții.
96. În plină glorie!– E o artă fascinantă care mie, privitorului, îi face bine, o artă căreia eu nu i-am găsit echivalent în agenda mea de evenimente și nici nu-i caut. Dragostea mea față de teatru este constantă, chiar dacă se manifestă diferit de la un spectacol la altul, iar spectacolul în regia lui Răzvan Mazilu ocupă un loc special în inima mea pentru că mă transportă prin tot ce are în lumea visurilor mele.
97. Cea mai puternică -Lupta dintre femei pentru același bărbat scoate la iveală multe lucruri despre fiecare implicat în acțiune. Prin simplitate și autenticitate, Mihaela Teleoacă și Antoaneta Cojocaru creează un spectacol poetic, intens, pătrunzător și cumplit de emoționant.
98. N(aum) – Nu putem vedea de fapt un spectacol de teatru. Nu apăsăm pe telecomandă și apare o imagine cu sunet. Un spectacol îl simțim, îl proiectăm asupra propriei noastre ființe, îl incorporăm în ADN-ul nostru și îi permitem să ne modeleze senzorial cât timp suntem spectatorii săi. Poate și după-aceea…dar efectul se diminuează de la zi la zi. E motivul pentru care îmi place să merg de mai multe ori la același spectacol.
99. Paganini – you feel dazed and confused at the dropping of the curtain. And you begin to wonder – Did that actually happen on stage? Did I really took part in that? So, wow it is not the right exclamation to use… An amazement cannot be explained, but perhaps I should give you some hints regarding my motivation to come and see this show. Biographical theater pieces are a subject that caught my attention.
100. Noi. Nouă. Ne. Ni. Studii despre iubire – L-am văzut în turnul de la MȚR, într-o lumină roșie și învăluitoare ca dragostea. Spectacolele de teatru pot constitui un calendar al propriilor trăiri, constatări și de ce nu revelații asupra temelor noastre preferate. Un spectacol bun nu ne scuipă în cap, după cum afirma un mare regizor, ci ne arată ceva despre noi înșine. Un spectacol bun ne prezintă realitatea în feluri infinite.
101. The Bach files – When music and theater come together along with a great team of artists then in front your eyes, the privileged audience, it arises a great artistic present meant for your heart and mind to receive. The theater audience is a privileged one because at one time at a certain place they can meet with the splendour of combined mastered creative energies of real time art.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți