Femeile în spațiul public. Gânduri după dezbatere

Am fost tare bucuroasă să pot participa la această dezbatere moderată de  Adina Dinițoiu, în cadrul căreia au luat cuvântul  Svetlana Cârstean, Madga Cârneci, Ioana Bâldea Constantinescu și  Bogdan Ghiu. Avem o picătură de cultură din ceea ce a fost întâlnirea PEN România, cu subiectul Femeile în spațiul public. 

Femeile în spațiul public este un subiect sensibil, personal și extrem de important pentru oricine s-a simțit neputincios în fața unor situații ivite fără voia sa… Cu toate acestea, îmi pare bine că trăiesc în vremea în care mentalitățile se schimbă și că încet încet lucrurile se echilibrează, chiar dacă acest fapt se petrece într-o lume care se dezechilibrează în permanență. Atingerea acestui echilibru se pare că este una dintre provocările vremurilor în care trăim care ne bombardează tot mereu cu lucruri de care nu avem nevoie. Avem nevoie să fim noi înșine ca să putem ajuta prin ceea ce suntem, iar ceea ce suntem nu are legătură cu genul, rasa, culoarea… Suntem ceea ce facem. Faptele ne autodescriu. Mi-am dat seama de acest adevăr abia atunci când rezultatele muncii mele au fost apreciate indiferent că am fost mai slabă sau mai grasă, mai frumos îmbrăcată sau mai urât, mai aranjată sau nu. Toate aceste lucruri îmi dădeau un fals confort psihic și atunci de ce să țin cont de el atât de mult încât să mă împiedice să-mi duc la bun sfârșit treburile. Dacă aș fi fost bărbat, nici că mi-ar fi păsat de asemenea tâmpenii. Dar cum se face că tocmai ei apreciază aceste eforturi, să le zicem, pe care le fac femeile? Nu-mi pasă. Niciodată nu mi-a păsat să arăt într-un fel anume pentru un bărbat pentru că viața nu se reduce la a arăta bine în primul rând, chiar dacă media vrea ca noi să credem acest lucru. Cum spuneam mai sus, nu contează cum arăți, contează ceea ce faci.
Și pentru că am avut de îndurat și încă voi mai avea de îndurat probabil până în mormânt complimente nedorite și nebinevenite de la trecători, aș vrea ca nici o fată adolescentă să-i pară rău de ceea ce este niciodată pe această lume și vreau să ajut în acest sens, nu știu cum exact, dar vreau să fiu un sprijin moral cel puțin… Adevărul este că suntem neputincioase, iar un antidot contra nesimțirii și jignirilor nu s-a inventat. De la 12 ani sunt hărțuită pe stradă și tot de atunci cred mi s-a înrădăcinat ideea că nu e loc în lumea asta pentru cineva ca mine. Cum să-ți dorești să nu mai fii ceea ce ești din cauza unor întâlniri atât de nepotrivite? Mi-am blestemat neputința de a reacționa la ploaia de injurii pe care o primeam gratuit în ceea ce eu numeam o zi normală de mers la școală. Când am ajuns la București am văzut o inscripție pe o clădire în aproprierea căminelor de la Moxa – Într-o țară civilizată fetele nu sunt pipăite pe stradă.
Tot ce-mi doresc și mi-am dorit, de când am realizat că eu sunt una și el e unul, este faptul ca într-un context profesional să pornim amândoi de la egal la egal, pentru că nu ceea ce este în exterior contează de fapt, ci ceea ce avem în interior mintea și inima. Mintea și inima nu au gen, nici munca nu are, chiar dacă din punct de vedere gramatical sunt toate trei de genul feminin. Nu-mi plac astfel de clasificări. Suntem bine atât timp cât putem face bine. Fiecare om poate dovedi ceea ce este și de ce este în stare dincolo de aparențe. Ce contează dacă ești femeie sau bărbat, atât timp cât poți munci, poți iubi, poți face bine așa cum consideri tu că e de cuviință?

 

 

Verbs describe us
0

Leave a Reply