Poveste despre tatăl meu. Gânduri după spectacol

Dacă nu iei din teatru ce-ți trebuie ție, atunci timpul petrecut în sala de spectacol este irosit, și nu investit. Teatrul are atât de multe de oferit și în loc să luăm ce ne trebuie, noi ne amintim de ceea ce ne lipsește, uitând că două minusuri înseamnă plus și că șansa de a avea ceea ce poate nu ne dorim, dar care poate ne trebuie, este trecătoare. De la începutul anului 2014, de la premieră, îmi doresc să ajung la Poveste despre tatăl meu și iată că a trebuit să treacă acești ani ca să-i devin spectator. Timpul trece ca o cascadă, dar dorințele și visurile din inimă rămân valide ca pietrele bine înfipte în solul adevărului, deși e un mister cum ele acolo atât de hotărâte.  Iată cum unele lucruri rezistă în timp chiar dacă ele nu se văd. Așa este și iubirea dintre tată și fiică, o legătură dincolo de sânge, mai puternică decât orice fenomen astronomic, o legătură pură și sinceră, pe care nici un meteorit sau ploaie acidă nu o poate distruge sau dilua. Granițele iubirii dintre tată și fiică sunt nemărginite, deși testate în fel și chip de timp, ele devin tot mai bine definite, au principii tot mai clare, profunde și atât de simple.
Dar ce faci când nu știi ce să crezi despre iubirea tatălui pentru că nu ai avut timp să-l cunoști? Cine era de fapt? Și cine erai tu pentru el? Ce te gonește să deslușești mistere demult uitate de vreme sau secrete ascunse în guri cusute cu ață neagră? Dacă nu aflăm despre viața omului important care a contribuit la crearea noastră, atunci se sens mai are moartea lui? Și noi vom deveni o moarte într-o zi. De aceea e important ca viața noastră să folosească, și nu să fie folosită.
Fiica, mama și tatăl merg prin labirintul fără indicii al căutării certitudinii iubirii avute, pierdute sau regăsite. Nu știm. Plecăm cu ei la drum și parcă am vrea să-i ajutăm dar nu putem. Uneori ceea ce contează mai mult este drumul nu destinația. Nu cred că oamenii își ei singuri calea pe care să meargă, ci și calea îi atrage spre ea, e ca o întâlnire dintre dorință și chemare, o contopire dintre ceea ce gândești și ce poți face realmente. Ne descoperim pe noi în toți oamenii pe care îi întâlnim și împreună ajungem undeva sau nicăieri, dar avem un moment. Acel moment e viața noastră, iar iubirea face parte din ea și o învăluie în razele ei mângăietoare. Chiar dacă nu o vezi, o simți, și când simți că ea dispare, îți dedici toată viața ca s-o aduci înapoi. Preferi să cauți iubirea pentru restul vieții în loc să stai pe loc și să admiți că ai pierdut-o definitiv.

Am găsit un pasaj din scrisoarea adresată de către scriitorul Alexandru Vlahuță fiicei sale, și poate nu întâmplător pe cel care a scris piesa îl cheamă Radu F. Alexandru:

Să fii bună pentru ca să poți fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi cei răi nu pot fi iubiți, și-al doilea…al doilea…de! norocul și și celelalte pere mălăiețe, care se aseamănă cu ei, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o stăpânire și nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare și-n tine-nflorește și leagă rod, când ți-ai pregătit sufletul pentru ea. Și pregătirea este o operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea, împrăștii tot ce-ai înșirat și iar trebuie s-o iei de la început. De aceea și vezi așa de puțini oameni fericiți… Atâți câți merită… 

Verbs describe us
0

Leave a Reply