O doamnă fermecătoare ce ne-a transformat ziua în sărbătoare – Margareta Pâslaru

“Nimeni nu se ratează din exigență, poate doar din lene.” (Un film cu o fată fermecătoare, scenariu de Radu Cosașu)

În ultima sâmbătă a lui februarie 2016, o dimineață ploioasă, dar nu friguroasă, ajung la Cinema Eforie pentru a viziona Un film cu o fată fermecătoare, după un scenariu scris de Radu Cosașu, în regia lui Lucian Bratu, cu Margareta Pâslaru, Ștefan Iordache, Marin Moraru în rolurile principale. A fost primul film din viața mea la care mi-am notat pe telefon replici, vreo 20. Textul mi-a plăcut la nebunie. Se vedea iubirea autorului față de personajele sale. Acum transcriind replicile mi s-au părut și mai actuale și mai rezonante cu multe lucruri din lumea de azi și am căutat repede să văd sub ce zodie a creației stă domnul Radu Cosașu – data nașterii – 29 octombrie 1930. Uimire și încântare! Anii 30 sunt anii mei favoriți din istoria artei, a muzicii și a filmului. Iar luna octombrie este luna din care fac parte toți artiștii și scriitorii mei preferați (fie că s-au născut sau au murit în ea). În artă nu există moarte. Și faptul că pot cunoaște și recunoaște prin munca unor oameni pe care nu i-am întâlnit de fapt, înseamnă că sufletul nu are granițe și este cu adevărat călător oriunde îl împinge adierea blajină a dragostei.

Filmul a avut premiera în 1966 și noi, spectatorii, la intrare am primit fluturașul original din acel an, cum am văzut și afișul grafic original. Cât de mult înseamnă un contact real cu o lume pierdută și mă refer aici la lumea filmului din acei ani, care și ea trebuia să suporte restricțiile impuse de regimul politic. Să-i interzici actul creativ unui artist e ca și cum i-ai spune să nu mai respire. Ori, iată, că și în acele condiții, drastice, munca a mers înainte, iar acum după 50 de ani, îmi pot și eu forma o idee despre cum se lucra în filmul românesc în anii 60.  Mi-a plăcut atât de mult personajul Ruxandra interpretat de doamna Margareta Pâslaru, deși dumneaei spune că e un personaj negativ. Eu am îndrăgit-o imediat! Cred că un actor bun, cu har,  are darul de a te face să te îndrăgostești de personajul pe care îl joacă, indiferent dacă rolul e pozitiv sau negativ. Involuntar, am făcut și poze cu telefonul ecranului ori de câte ori apărea fata fermecătoare sau adolescenta, cum i-ar fi plăcut să se intituleze filmul doamnei Margareta Pâslaru.

Sunt într-o perioadă intensă de căutări și regăsiri, de răscoliri și domoliri, de modelare și remodelare, de regândire și de acționare, iar tot ceea ce întâlnesc în cale, mă ajută în acest labirint al emoțiilor vii și nedecupate dintr-o realitate care depinde de mine și în același timp este excesiv de mult influențată de exterior. Fără a promova egoismul, nici nu știu ce înseamnă acest cuvânt de fapt, pentru că de sunt deja în al cincilea an de muncă fără nici o vacanță, pe cât înaintez în vârstă mi-am dat seama că nu contează nimic altceva decât lucrurile pe care le facem noi, față de care suntem responsabili și asupra cărora avem control. Un scriitor care suferă mai mult decât scrie, atunci acela nu e un scriitor, ci un om care suferă și uneori așterne în cuvinte suferința sa. Din păcate și din nefericire, lucrurile exterioare, fie că ne influențează sau nu, ele dispar, atunci când ne referim strict la fapte. Nu contează ceea ce ți se întâmplă, atât timp cât tu nu faci să ți se întâmple. Contează ce poți tu să faci, nu ceea ce ți se face. Îmi dau seama că în comunism s-a încurajat doar gândirea colectivă, de parcă o linguriță de supă ar putea fi sorbită de mai multe guri, de parcă într-un pantof ar putea încăpea mai multe picioare, de parcă într-un scaun cu rotile ar putea sta mai mulți oameni. Gândirea individuală este tot ce avem și nu putem fi răspunzători de acțiuni care nu ne aparțin.

Acestea sunt câteva replici din film pe mi le-am notat pe telefon:

  • Știi care e fundamentala ta greșeală? Ești prea optimist! Cosmosul nu e optimist. 
  • Am prea mult farmec. Voi suferi. 
  • Avem nevoie de o artă puternică.
  • Spectatorii nu se împart pe bresle, ci pe gusturi.
  •  
  • Ai intrat în casă ca un nebun și te-ai purtat ca un înger.
  • De ce? De ce? Numai întrebarea asta o aud de la 12 ani. Nu puteți trăi fără de ce! Sunteți exact ca la tribunal – vinovat sau nevinovat.
  • Nu te uza. E o crimă când ai talent. 

 

  • – Nu-i frumos să te contrazici!

        – Mie-mi place! E uneori singura dovadă că exist.

 

  • – Cred că ți-e frică de cineva.De cine?

        – Doar de cel care voi fi peste 10 ani. 

 

 

– E o tâmpenie să ai senzația că-ți cade toată lumea în cap!

-Mereu, nu. Dar din când în când e necesar.

 

  •  A crede valorează azi cât o capodoperă. 

După proiecția filmului a avut loc și o dezbatere moderată de domnul Cristian Tudor Popescu. Evenimentul a fost realizat de Centrul de Studii în Istorie Contemporană în parteneriat cu Docuart.

Verbs describe us
0

Leave a Reply