Nora Iuga: Trebuie să facem totul ca viața să fie mai bună

În ultima duminică a lui februarie am avut marea plăcere și bucurie să pot asista la conferința susținută de doamna Nora Iuga la Teatrul Național, acesta fiind al patrulea eveniment în mai puțin de un an la care mă întâlnesc cu eleganta doamnă scriitor. Asemeni cărților pe care le scrie, fiecare eveniment la care ne-am întâlnit a fost diferit unul de celălalt – lansarea celor două filme documentare despre viața sa la Festivalul de film dedicat culturii scrise, lansarea cărții Corinei Bernic de la Cărturești și conferința pe care a susținut-o la Arcub, Hanul Gabroveni alături de Svetlana Cârstean. Energia și agerimea minții dumisale sunt copleșitoare pentru oricine indiferent de vârstă, dar sunt cu atât mai răvășitoare pentru mine care uneori uit cât de tânără sunt, chiar dacă mă simt deja bătrână. Suntem bătrâni când nu mai putem să ne folosim forțele proprii, în primul rând mintea. Când nu mai judeci rațional și începi să o iei razna, acesta poate fi un semn de îmbătrânire – pierderea autocontrolului, iar, din ce am trăit până acum, acest autocontrol este una dintre problemele societății noastre de consum și al lumii de azi. De ce? Pentru că oferta este mai mare decât cererea și riscul de a cădea pradă tentației este aproape inevitabil. Câte dintre lucrurile care ne sunt oferite ne trebuie de fapt? Uităm de esențial. În loc să luăm binele din viața noastră, să-l apreciem, să-l respectăm și să-l susținem, noi despicăm firul răului în patru. Cultura are nevoie de noi mai mult ca oricând. Să nu o dăm uitării, pentru că ea nu a obosit să ne aștepte. 

Nora Iuga: Mă întristează cel mai mult că în ziua de astăzi artistul român și scriitorul român vede totul într-un negru înfricoșător, totul se destramă, nu mai există nimic care să te bucure câtuși de puțin, totul e scârbos, se apasă pe viscere, se rup intestine. Se moare în toată lumea. Nu știu totul intră în legile naturii. Sigur că trebuie să facem totul ca să fie viața mai bună, că nu sunt nebună să las totul așa cum e, că atunci aș trăi într-o mizerie de nedescris. Dar Dumnezeule, bucură-te că răsare soarele! Bucură-te că se schimbă anotimpurile! Bucură-te că mergi! Bucură-te că respiri! Bucură-te că bei o ulcică de apă proaspătă! Bucură-te că încă mai vezi o vacă sau un cal mergând prin București! 

Ion Caramitru: E așa de greu să poți convoca un poet ca să vină și să vorbească despre sine. Îmi aduc aminte de Eminescu, care, după cum bine știți, a refuzat orice recunoaștere oficială, orice decorație pe care Casa Regală vroia să i-o dea. Suntem acum în fața unei doamne care se face cunoscută în literatura română în primul rând prin curaj, pentru că fără false modestii și false pudori, poate care ne va vorbi își expune în mod limpede în literatura pe care o scrie tot ceea ce a format-o ca om, ca femeie, ca destin, în conjunctura istoriei neamului nostru. Sunt rare și în același timp destul de semnificative aceste transpoziții de la o epocă la alta, de la un stil la altul, de la o descoperire la alta.

Nora Iuga: Am devenit scriitoare la Sibiu, un oraș care a contribuit foarte mult la asta, în afară de București, pe care îl iubesc la nebunie, pentru că este și el atât de nebun, pentru că este răsturnat, se dă peste cap tot timpul. Cum Dumnezeu să nu-l iubești? Cred că numai un om uscat pe dinăuntru nu poate iubi Bucureștiul și România, și pe români așa cum sunt cu toate relele lor. Vă rog să mă credeți că există mai mulți oameni în străinătate care ne iubesc așa cum suntem decât românii noștri din străinătate, care nu mai contenesc să ne vorbească de rău și mă doare sufletul din cauza asta.

Ion Caramitru: Una dintre dimensiunile care sunt obsesive pentru teatrul românesc și pentru buna poezie românească de cele mai multe ori este balansul dintre râs și plâns. Am râs și am și plâns la tot ce ați spus. Râsul este mai important în zona tragicului decât o tristețe supradimensionată. Și aveți absolută dreptate în ceea ce privește libertatea discursului pe de o parte și modul în care publicul acceptă și preia confesiunea discursului literar sau dramatic.

Nora Iuga: Mi-am pus întrebarea de multe ori – care sunt artiștii mai mari? Și acum mă gândesc la actori – cei care rămân ei înșiși în toate rolurile pe care le fac? Sau cei care se distrug pe ei înșiși ca să facă loc personajelor? Cel care rămâne el însuși are forța și darul individului și celălalt care face personajul să trăiască și el trece în umbra lui, acela reprezintă într-un fel lumea. Ce e oare mai puternic – individul care e mai puternic sau lumea care este formată din toți indivizii?

Verbs describe us
0

Scrie ce simți