Teatrul e ca viața, îl joci până la ultima reprezentație. Acasă la tata, gânduri după spectacol

În februarie 2013 îmi cumpărasem 2 bilete la premiera spectacolului Acasă la tata, dar a trebuit să le fac cadou pentru că nu am mai putut ajunge. De atunci în fiecare stagiune mi-am dorit să văd spectacolul și nu am reușit niciodată. Iată că ieri, după 2 evenimente, am ajuns la Teatrul de Comedie și primul lucru pe care l-am văzut a fost EPUIZAT în dreptul reprezentației. Bine, dar entuziasmul meu nu e epuizat și cu cât mă gândeam mai curat și mai sincer la faptul că vreau atât de mult să văd spectacolul, se aude o voce din foaierul plin ochi – Cine vrea un bilet?  Și iată cum seara ploioasă deodată s-a înseninat și toată alergătura mea până la teatru nu s-a dovedit a fi inutilă.

Eram sigură că Acasă la tata va fi un spectacol pe gustul meu, întrucât toate numele pe care le-am citit pe caietul program îmi aduc aminte de experiențe plăcute din sălile de spectacol.  Probabil unul dintre cele mai vesele spectacole pe care le-am văzut prin situațiile prezentate și personajele savuroase și muzica excelent aleasă pentru a despărți actele și în același timp pentru a completa momentele. La acest spectacol am înțeles ce înseamnă să râzi cu un ochi și să plângi  cu altul – povestea este una dulce-amară pentru că ea ne oferă o porție de realitate pură fără a dori a ne prezenta prea multe rezolvări.

Robert, un tânăr plecat de la țară, care s-a stabilit la București, vrea să se întoarcă la origini, acasă la tatăl lui, în lumea în care a trăit prima parte a vieții sale și constatarea tristă (a mea, cel puțin, acum citesc în caietul program că și a regizorului Vlad Massaci) este că nu mai are unde să se întoarcă pentru că totul e schimbat acolo. Schimbarea e un lucru inevitabil al vieții, care ne determină să înțelegem mai mult despre importanța momentelor frumoase, amuzante și irepetabile alături de oamenii din jur.  Petrică fără frică, Paula de la magazin, soția gospodină, iubita tânără a tatălui, profesorul îmbrăcat la costum sunt personajele recognoscibile și hilare ale unei lumi  care se dezintegrează prin lipsa dorinței de a evolua, prin răutate, prin complacerea în rutină, în obișnuința călduță a unei existențe otrăvite.

Mimi Brănescu a scris un text excepțional, actorii au jucat extraordinar și regia i-a pus în valoare. Iată că aveam să încep o nouă poveste de dragoste cu un spectacol pe care doream să-l iubesc de 3 ani încoace. La mijlocul aplauzelor, Marius Florea Vizante l-a chemat pe Vlad Massaci pe scenă și ne-a spus că am asistat la ultima reprezentație a spectacolului. Aproape mi-au dat lacrimile și am înțeles atunci cât de mult teatrul seamănă cu viața, cât de fragil e un spectacol și cum nimic bun nu poate fi păstrat în realitate, așa că am încercat să memorez senzațiile pe care le-am dobândit în timpul a celor 2 ore de artă vie de pe scenă și să încerc să le accesez ori de câte ori urâtul încearcă să-mi fure frumusețea vieții.  M-am gândit ce rost are să mai scriu ceva despre acest spectacol pentru că oricum nu va mai putea fi văzut, dar poate tocmai prin acest adevăr crunt și subit ne va fi clară efemeritatea teatrului și importanța prezenței noastre în sala de spectacol.

Mulțumesc astrelor care au făcut în așa fel încât eu să văd în sfârșit – Acasa la tata, de Mimi Brănescu, regia Vlad Massaci, cu Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, Laura Creț, Gheorghe Dănilă, Mihaela Măcelaru, Mirela Oprișor și Florin Anton, munca vie unor actori minunați, un cadou teatral nemaipomenit din care a răsărit umorul involuntar, înfășurat într-o folie invizibilă a unei dureri mute de a fi prizonier într-o realitate care te ucide. Această realitate a fost lumea lui Robert până să plece la București și la această realitate și-a dorit să se întoarcă pentru a evada din realitatea sa actuală. Am înțeles de aici, că nu există reveniri, și că trecutul nu are cum să ne facă bine atât timp cât noi nu mai facem parte din el. Timpul este un regizor nemilos care distribuie rolurile în funcție de faptele fiecăruia fără să țină cont de latura afectivă a fiecăruia. Eu cel de acum nu am cum să mai fiu eu cel de atunci, cum nici noi cei de acum nu avem cum să devenim cei de atunci. Fiecare încercăm să ne facem rolul cât mai bine pe scena sferică a vieții pe care nu există culise, pe care alergăm fără oprire, și tot ce vrem parcă este să nu ne lovim unii de alții. Am uitat cum e să fim împreună, de fapt nu am prea știut niciodată. Iată un lucru la care teatrul s-ar putea să ne ajute – să ne aducă împreună fizic și apoi sufletește. Reacțiile colective din timpul unui spectacol e un bun semn că atenția nu a pierit, că simțurile nu ni s-au topit și că sufletul ne-a rămas viu indiferent de vârsta noastră, de situația socială, de viața noastră care e sau nu așa cum ne-o dorim.

Acasă la tata – reacțiile publiculuiViața e ca un spectacol de teatru – o joci până la ultima reprezentație. http://www.comedie.ro/spectacol/acas–la-tata

Posted by Verbs describe us on sábado, 27 de febrero de 2016

 

Verbs describe us
0

Leave a Reply