Dragostea vindecă rănile provocate de cioburile unei existențe translucide. Gânduri după spectacol

„A avea cu cineva o problemă în comun seamănă foarte mult cu dragostea, și genul acesta de dragoste era foarte mult pâinea pe care o împărțeam unii cu alții. Unii dintre noi au supraviețuit, alții nu, și uneori era o chestiune de noroc, alteori era o chestiune de a avea sau nu a a avea talentul și voința de a rezista.”  (Tennessee Williams, Memoriile unui bătrân crocodil

Sunt într-un mic miraj teatralo-emoțional de când am văzut Menageria de sticlă de Tennessee Williams în viziunea regizorală a Sânzianei Stoican, producție a Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, găzduită de Teatrul Odeon din București. Cred că am mai spus asta, dar e bine să subliniez acest lucru – cel mai mult îmi place un spectacol atunci când uit că e spectacol, și mă las învăluită de mirajul poveștii create pe scenă. În de- a lungul  spectacolelor vizionate, fără să vreau, mi-am format un mic ochi pentru tehnic, și mă gândesc de fiecare dată că dacă omul de la sunet, de la lumini, mașiniștii, regizorul tehnic (cei care nu se văd) nu își fac datoria în timpul unei reprezentații, atunci tot spectacolul se prăbușește. Este impresionant cât se poate clădi, câte vieți iau naștere de la un text pe hârtie, care iată poate fi descoperit și redescoperit de generații întregi. Chiar dacă dispar de pe pământ, autorii de fapt, ca și artiștii, nu mor niciodată, atât timp cât munca le este promovată. Un test al adevărului dintr-o piesă este rezistența sa în timp. O piesă americană a anilor 40 care stârnește ropote de aplauze într-o sală plină de români este o dovadă clară și pură că valoarea nu are timp. Și e bine că în vâltoarea timpurilor de azi, care mai de care mai ademenitoare, unii oamenii aleg valoarea.

Teatrul are directă legătură cu omul și viața sa, așa cum a fost, cum este și cum, poate, va fi, iar aceasta este o parafrază din piesa Menajeria de sticlă, care a avut premiera în 1944, în același an când a avut premiera și unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile, Meet me in St.Louis. St. Louis este orășelul în care Tennessee Williams a locuit pentru o perioadă din viața sa. Câte conexiuni neașteptate și îmbucurătoare aduce o simplă vizionare! Și cum ne regăsim în fiecare lucru pe care îl facem sau care ni se întâmplă, iar drumul în labirintul sferic al vieții nu pare un glob de cristal în care întotdeauna ne întâlnim cu noi și cu cei pe care îi iubim, chiar dacă nu sunt mereu aceiași. Sentimentele rămân neschimbate indiferent de loc, timp și de oameni. Dragostea este sinceră și reală atunci când este oferită de suflet ca și când acesta nu ar fi fost niciodată atins de vreo durere, de dezamăgire, de răutate. Dragostea este un sentiment atât de puternic încât nu poate fi irosită, murdărită, abandonată sau transformată, chiar dacă oamenii încearcă. Antonimul dragostei nu este ura, nici indiferența, nici un substantiv negativ, pentru că dragostea este un cuvânt atât de puternic încât nu are echivalent, nici sens contrar. Cum poate dragostea avea sens contrar când este un absolut al inimii și poate sensul existenței umane?

Dragostea e transparentă precum sticla, e la dispoziția ta oricând, doar că tu o folosești doar când ai nevoie de ea, și în rest alegi să bei din paharul atât de otrăvitor al suferinței. Dacă suferința îl atacă pe om în cele mai surprinzătoare forme, dragostea este invizibilă și infinită. Într-o lume a durerii, egoismului și cinismului, dragostea nu moare, nu este înveninată, și nici diminuată, pentru dragostea, exact ca și binele, frumosul și utilul, învinge orice otravă a deșertăciunii. Într-o lume a morții valorilor de bază ale omenirii cum ar fi onestitatea sau respectul, dragostea te salvează și te încununează cu un soare de speranță.

Un spectacol ca o adevărată comoară în care actorii Oxana Moravec, Ionuț Vișan, Florentina Năstase, Cristian Popa au strălucit și cu fiecare din personajele lor m-am întâlnit cel puțin o dată în viață.

 

 

Verbs describe us
0

Scrie ce simți