Moartea nu are niciodată dreptate în fața vieții. Gânduri după spectacol

“Am căpătat ceea ce mi-a trebuit, nu ce mi-am dorit, iar ăsta e cel mai mare cadou pe care ți-l face viața.” (The Sunset Limited, de Cormac McCarthy)

De multă vreme îmi doream să găsesc un spectacol de teatru prin care să-mi explorez latura spirituală și iată că l-am găsit. El se numește The Sunset Limited și se joacă la unteatru, str. Sf. Apostolii nr 44 (Piața Națiunile Unite, Unirii). Textul lui Cormac McCarthy îl știam pentru că văzusem filmul (de care uitasem, dar pe măsură ce auzeam replicile, mi-am adus aminte). Regia semnată de Andrei și Andreea Grosu este și la acest spectacol ingenioasă, pentru că dacă în film acțiunea se petrece într-un interior de apartament, în spectacol se petrece într-o stație de metrou, creată foarte realist de Vladimir Turturică. M-au uimit performanțele celor doi actori, Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu, dar nu am calitatea unui om specializat pentru a analiza munca oamenilor de pe scenă. Eu vin la teatru ca să aflu ceva despre mine și lumea înconjurătoare, ale cărei probleme mă preocupă atât de mult și-mi fură aproape toată energia. Când teatrul nu-mi va mai spune ceva despre viața mea, atunci voi căuta răspunsuri și noi întrebări  în alte locuri. Momentan teatrul este o desăvârșită sursă de inspirație, liniște sufletească și revelații de care sunt sigură că au avut parte și cei prezenți în seara aceasta la spectacol. Am aflat că viața e o succesiune de contraste, că dezechilibrul nu rezolvă nimic, că echilibrul înseamnă pentru fiecare altceva, că viața poate înseamna nimic într-o secundă și totul în secunda următoare, că forța se poate întoarce împotriva noastră dacă nu știm cum să o folosim și că  sentimentul de inutilitate te poate duce spre moarte. Nu înseamnă moartea are dreptate. Moartea nu are dreptate niciodată în fața vieții.  Aș reveni oricând la acest spectacol pentru că mai am multe de descoperit.

Un spectacol bun e ca un sculptor care îmi modelează în minte idei noi pe care eu să așez câteva trăiri, simple amintiri pe care le-am căpătat în urma experienței oferite de actul artistic. Ce ai face dacă ai intra în imposibilitatea de a face, te-ai bloca mental și acest blocaj te-ar împinge spre autodistrugere? În fiecare zi suntem mai aproape sau mai departe de ceea ce vrem să fim în funcție de cum alegem să acționăm, de cum alegem să vedem lumea și oamenii săi, dar ce se întâmplă când îți dai seama că trăiești într-o autodistrugere infinită. O durere care nu este vindecată va atrage și alte dureri care săgetează inima și decolorează felul de a vedea lumea. Când lumea pe care o vedem își pierde coloritul, atunci și muzica dispare, iar când muzica nu se mai aude și e întuneric, iar corpul tău nu se poate mișca atunci ești blocat în sicriul propriilor limitări, frici și renunțarea la tot devine ultima soluție. La ultima gură de aer descoperi în buzunar cheia spre ieșirea din sicriul auto-indus și ai o singură șansă – de a ieși afară, a te întoarce în lumea de care ai vrut să scapi și a face un lucru nou sau de a abandona. Abandonul vieții pare cel mai simplu lucru de făcut atunci când ne lăsăm în voia sorții și mai rău în voia celor pentru care avem sentimente. Se spune că dragostea este infinită, la fel și durerea pe care o lasă în urmă. Se spune că posibilitățile vieții sunt nenumărate, la fel și îngrădirile sale. Se spune că prietenul adevărat nu e acela care te oprește să sari ci acela care vrea să sară cu tine și te întreabă cât de sus să săriți. Cât de mult se îngustează lumea privită prin ocheanul cu temporizator al morții. Cine va suferi cel mai mult după ce te vei duce? Ceea ce nu ai făcut din diverse motive. Frica de a da greș încă odată nu poate pune stăpânire în totalitate pe visurile tale. Dezamăgirile vor apărea la tot pasul, mai ales din partea celor în care ai crezut. Dar este oare bine să credem în oameni și să uităm că există o forță superioară deasupra tuturor? Divinitatea ne poate ajuta dacă și noi o ajutăm să ne ajute.

Într-una din zilele anului trecut coboram la metrou și din difuzoare se aude – din cauza unei sinucideri în stația … trenul va avea o întârziere de 5 minute. Atât? Asta e tot ce aveți să ne spuneți despre viața care a pierit sub roțile metroului vostru? Câtă simplitate în atâta complexitate. O viață s-a stins, metroul întârzie și după aceea își reia circuitul normal. Oare ce însemna normal pentru bărbatul de 50 de ani care a lăsat durerea, deznădejdea, teama, oboseala, chinul să-l cotropească? Oare viața omului se termină atunci când el nu mai e, sau continuă prin fiecare om care-i descoperă lucrurile pe care le-a făcut? Cred că asta înseamnă eternitatea – să poți fi folositor în lumea în care ai trăit și după ce pleci din ea. Dar înainte să pleci, ai multe datorii, în primul rând față de tine.

Verbs describe us
0

Leave a Reply