„Artiștii vor moșteni Pământul.” Gânduri după spectacol

 „Amintirea e paradisul din care nu putem fi goniți.” (Vivien Leigh, Ultima conferință de presă)

Ce seară inegalabilă în simțiri care mai de care mai noi și intense care m-au făcut să-mi țin respirația inima timp de o oră și jumătate ! Noi senzații, noi descoperi și certitudinea că mă aflu în locul potrivit și în timpul potrivit. Teatrul este unul dintre marile comori pentru îi care sunt recunoscătoare timpului în care m-am născut, deși întotdeauna am știut că aparțin epocii anilor 30, când adevărul era foarte greu de trucat și munca ieșea la suprafață indiferent de câte detalii din viața ta privată ar fi ajuns tipărite în ziare. Iată că munca unei mari actrițe, o femeie rafinată, stilată, puternică și convingătoare este importantă și după aproape 50 de ani de la încheierea călătoriei sale pe Pământ. Nu e o niciodată prea târziu să descoperim  o mare actriță precum nu e aproape niciodată prea târziu să pășim în sala de teatru în privilegiatul scaun de spectator, martor al creației pure făurită din energiile cele mai de seamă și profunde.

În inima mea bănuiam că spectacolele biografice sunt cele mai reale lucruri pe care le pot vedea pe scena teatrală, mai ales că mă interesează în mod direct perioada anilor 30 a lumii culturale, artistice și literare. Tocmai în aceste zile citesc un jurnal scris în acei ani, muzica lor mi-a plăcut întotdeauna, iar filmul meu preferat face parte tot din era anilor 30. Așadar, sunt abia la prima vizionare a spectacolului și presimt că acesta e doar începutul unei frumoase amiciții teatrale, iar numărul reprezentațiilor va decide dacă sentimentele se vor transforma în dragoste. Nu ai cum să nu iubești teatrul pentru ceea ce-ți oferă el, dar relația cu spectacolele e altceva, pentru că ele variază de la reprezentație la reprezentație, ca și trăirile spectatorilor care vor să vadă evoluția personajelor în timp.

Câtă dăruire am simțit din partea doamnei Lamia Beligan în seara aceasta la Teatrul Excelsior! Cum m-a transpus în lumea fascinantă a lui Vivien Leigh, trandafirul britanic, care avea cele mai frumoase petale, cel mai pătrunzător parfum, dar și cei mai ascuțiți spini, a căror durere o simțea ea cel mai intens. Frământările interioare duceau la conflictele exterioare a căror rezolvare nu-i dădeau pace, iar această spirală avea să-i cauzeze deteriorarea rezistenței emoționale, dar nu și puterea de a munci. A muncit, a trudit realmente pe scenele de teatru și platourile de filmare, iar al treilea rol important, menționat peste tot în însemnările despre ea, este mariajul de 20 de ani pe care l-a avut cu Laurence Olivier, care i-a fost partener și în viața profesională de multe ori. S-a confruntat neîncetat cu o explozie de trăiri contrastante –  senzația înălțătoare de a fi pe cele mai înalte culmi ale succesului și în carieră și în dragoste… și coborârea în cele mai adânci abisuri ale durerii apăsătoare de nu fi pe deplin iubită pentru ce ești de nimeni. A fi iubit pentru ceea ce poți să faci sau ceea ce ai este o iubire incompletă, superficială și amăgitoare, iar Vivien prin complexitatea caracterului a luptat pentru a se simți împlinită pe deplin. Lupta aceasta i-au adus ruinarea mentală și dragostea pasageră a necunoscuților. Deliciul macabru al publicului de a vedea un om cum se sparge în bucăți în fața lor ca ei să aplaude reîntregirea sa. De câte ori se destramă și se adună un actor în văzul tuturor și câtă forță trebuie să aibă să scoată viața din moartea însăși? În fața marilor dureri ale lumii, omul obișnuit simte cum se dezlipește viața de el, cum i se dizolvă puterile și cum nu poate lua rolul aerului pe care îl respiră. Actorul face din durere o mare artă, aerul e un instrument de transformare al nevăzutului în văzut, totul e creație și extaz pentru inima deschisă să primească.

Asemănarea dintre Vivien Leigh și Lamia Beligan este izbitoare, ori eu nu am venit la spectacol să verific acest lucru, ci, ca orice pasionat de artă teatrală și cinematografică să aflu mai multe în primul rând despre lumea lui Vivien Leigh, cea interioară și cea exterioară. Dacă ar fi să citim doar textul nu am afla prea multe despre viața actriței, pe când dacă vedem spectacolul multe mistere se vor desluși, lăsându-le loc altora noi să încolțească. Misterul, surpriza, suspansul îmi alimentează pasiunea pentru teatru, care uneori e ca o fereastră prin care poți călători în timp, iar ceea ce simți și vezi pe scenă e cel mai real lucru posibil care îți oferă toate variantele de adevăr. Niciodată minciună. Nu există minciună în teatru, pentru că el se bazează pe adevăr și opțiunile sale. Viața se ocupă de minciuni, în timp ce omul, ca și teatrul, ar trebui să se ocupe de găsirea adevărului, pledarea pentru el și menținerea sa nealterat și ca aliat indiferent de circumstanțe.

Vivien Leigh este singura actriță de teatru britanică de succes la Hollywood, premiată cu două Oscaruri – pentru rolul Scarlett O’Hara din Pe aripile vântului și Blanche DuBois din Un tramvai numit dorință.  Vivien Leigh, a cărei pasiune de a trăi viața reiese din munca sa, care nu a dezamăgit-o niciodată, iar talentul și dedicarea sa au determinat-o să reușească să creeze aproape 30 de roluri de teatru și 19 roluri de film. Îmi imaginez doar, fără a putea simți, nici nu am cum, gradul de efort pe care l-a implicat cariera sa, devotamentul său față de rolurile sale și în același timp încercările prin care trecea în viața personală, care nu au împins-o spre adicție, ca multe alte celebrități.  Se refugia de viața personală în muncă, iar de muncă în viața personală, dar când cele două deveneau una, atunci începea decăderea și durerea.  Despre frumusețe spunea că e un impediment de a fi luată în serios. Orice femeie inteligentă nu se bazează pe aspectul fizic în viață, pentru că îi conștientizează efemeritatea.

„Când vin la teatru seara, am o senzație de siguranță. (…) Iubesc teatrul pentru disciplina sa, pentru că în afara teatrului nu sunt deloc disciplinată.”

„Cred că adevărul este cheia actoriei și a artiștilor. Mintea nu are legătură cu haina pe care o porți, iar mintea joacă personajul de fapt.”

„Unicul lucru interesant  este să joci cât mai multe personaje pe cât posibil. Cred că dacă joci același tip de roluri devine un pericol pentru că te obișnuiești cu ce ai de făcut și asta nu îți mai rezervă nici o surpriză, iar atunci când nu ești surprins ca actor cred că e păcat.” 

„Nu trebuie să credeți că un actor britanic nu poate juca într-o piesă scrisă de Cehov sau Ibsen. Ce importanță are naționalitatea când artiștii știu ce au de făcut?” 

„Pentru mine o vedetă e cineva care joacă un rol din care eu simt venind un fel de magie, chiar dacă nu-mi dau seama ce este de fapt sau cum face actorul.”

„Filmele și piesele de teatru au un punct de vedere, indiferent dacă autorul lor intenționează sau nu acest lucru. Lumea interioară și lumea exterioară a scriitorului se pot vedea în textele sale.”

Dintr-un video interviu din 1958 am desprins aceste citate ale doamnei Vivien Leigh, care este filmată la casa sa din Londra alături de cățelul ei. Mi s-a părut extraordinară atitudinea dumneai în contextul  în care abia dacă  era lăsată să vorbească de către cei doi bărbați ce luau parte de interviu.  Vivien, pe un ton calm și ferm,  își impunea de fiecare dată punctul de vedere cu răspunsuri bine alcătuite ce îi demonstrează inteligența nativă și dedicarea față de meseria sa, o carieră de peste 25 de ani, la momentul materialului filmat.

 

 

 

 

Verbs describe us
0

Scrie ce simți