Alexandru Tomescu: Muzica înseamnă mai mult decât notele. Cartea înseamnă mai mult decât conținutul.

Violonistul Alexandru Tomescu a fost librar pentru o zi la Librăria Bizantină, spre încântarea celor prezenți în micul și cochetul spațiu bucureștean dedicat lecturii și liniștii sufletești. Cel mai simpatic viitor iubitor de carte și artele frumoase a fost un băiețel de doar 8 anișori care a ascultat cuvintele artistului cu mare atenție și cumințenie, iar atunci când i-a venit rândul a avut și el o întrebare pentru celebrul muzician. Mă fascinează legăturile dintre generații care se creează în cadre atât de intime precum librăriile, iar dacă nu ar fi fost acest eveniment, cine știe când și dacă această întâlnire s-ar fi produs. Copilașul de 8 ani i-a oferit ocazia lui Alexandru Tomescu să ne vorbească nouă celor prezenți acolo despre copilărie și începuturile sale în studiul viorii, de obstacolele întâmpinate pe vremea regimului comunist în participarea la concursuri internaționale și de dedicarea pe care el a avut-o din fragedă pruncie asupra instrumentului. În afară de capitolul muzical, ne-a vorbit foarte frumos și foarte firesc despre cărțile sale preferate, despre cum le ascunde în husa de la vioară, atunci când depășește numărul kilogramelor permise în bagajul de avion, despre una dintre pasiunile sale din timpul liber, și despre viitoarea sa ocupație de profesor și viitor mentor pentru generațiile ce vor urma. Mi-a inspirat o putere senzațională de a reuși în tot ce-și propune, nu doar carieră muzicală, și poate că oameni ca el ar putea deveni un model de energie și forță pentru fiecare dintre noi. De fiecare lucru de care ne povestea, spunea și plusurile și minusurile, și cred că asta e cel mai important în viață – să conștientizăm deopotrivă obstacolele, ca să le depășim, și ceea ce putem face mai departe, în condițiile date sau create de noi, adaptate de noi.

“Trebuie să crezi în miracole și trebuie să ai obiective înalte ca să ai către ce să te îndrepți.”

Despre necesitatea artei în viața omului: “Mi se pare că de multe ori în lumea în care trăim noi în ziua de astăzi lipsește frumosul. Totul este practic, totul este rapid, dar unde este frumusețea, unde este esteticul în toate lucrurile acestea? Eu cred că acesta este rolul artei – să creeze ceva care nu are neapărat o utilitate imediată. Care este utilitatea concertului de Ceakovski? Care este utilitatea cărții Laur? E o utilitate care nu este materială, pe care nu poți s-o cuantifici, să o măsori. În mod paradoxal, cu cât societatea noastră devine mai tehnologizată, mai rapidă, mai dezumanizată, cu atât mai mult avem nevoie de aceste lucruri aparent inutile. Avem nevoie de artă, avem nevoie de aceste inutilități, care ne fac viața frumoasă și care în cele din urmă dau adevăratul sens al vieții. Trăim în această criză care nu se mai termină și ne dăm seama că valorile materiale, banii, cariera, toate lucrurile astea sunt foarte volatile, foarte perisabile. Eu mi-am dat seama de acest stâlp de sprijin, care este pentru mine arta și frumosul, atunci când s-au întâmplat atentatele din 11 septembrie 2001. Mi se părea că lumea se întorsese cu susul în jos că se vor întâmpla niște cataclisme extraordinare. Era în timpul Festivalului George Enescu. Am intrat la concert la Sala Palatului, cânta exact Filarmonica din New York, și exact în muzică am reușit să găsesc un sens în lucrurile care se întâmplau.”

 

“Dacă am reuși să simțim că România nu este țara altora, ci este țara noastră, orașul nostru, strada noastră, dacă ne-am recupera aceste spații sociale, atunci lucrurile s-ar putea schimba în bine.”

Despre salvarea casei lui George Enescu: “Este un proiect care se întinde pe mai mulți ani, pentru că salvarea propriu-zisă a casei lui George Enescu este în curs de desfășurare chiar în aceste momente. A fost o acțiune inițiată de pianista Raluca Știrbăț, care pe când își făcea cercetările sale de doctorat a descoperit o casă a lui George Enescu de care toată lumea uitase. Cum sunt atâtea case vechi de pământ stătea să se prăbușească sub propria ei greutate. Un aport foarte important l-a adus Fundația Pro Patrimonio, o fundație care activează în România, care îi propune să salveze de la dispariție monumentele importante pentru istoria României. Eu am colaborat cu ei prima dată atunci când am cântat într-o biserică de lemn în satul Urși, undeva mai jos de Craiova. Casa de la Mihăileni părea un proiect imposibil însă au fost o serie de concerte de caritate în Anglia inițial și apoi în cadrul turneului Stradivarius de anul trecut. A fost foarte frumos că s-au adunat foarte mulți muzicieni care au dorit să participe la acest proiect. Și în Festivalul SoNoRo au fost concerte dedicate strângerii de fonduri pentru casa lui Enescu. După ce primeam numai vești îngrozitoare de acolo, s-a reușit acest miracol al înfăptuirii degradării casei. Elementele ei importante au fost restaurate sau înlocuite dacă erau distruse cu totul. A fost totul reconstruit cu materialele sale originale. Casa este acum 60% terminată, are din nou acoperiș de șiță de lemn, așa cum avea acum 100 de ani. Pereții au fost lipiți cu pământ în cadrul unei clăci care s-a organizat acolo. Au venit oameni din mai multe sate. Un astfel de proiect urmărește și să revitalizeze aceste tehnici tradiționale, pe care noi le-am uitat în ziua de astăzi. Construcția unei case era un eveniment care coaliza și coagula comunitatea. Toți oamenii din sat ajutau cu ceva, iar acest lucru miraculos s-a întâmplat în 2015. Casa este în picioare, mobilierul este în proces de restaurare și cu puțin noroc și multe concerte caritabile, anul acesta casa va putea fi finalizată, finisată și redată folosinței. Ideea a fost nu a de a livra publicului un muzeu. Ne-am dorit să fie mai degrabă un loc care să-i placă și lui George Enescu însuși și aici ne-am gândit în primul rând la felul cum și-a început el casa de la Sinaia. Enescu în marea lui generozitate și în marea lui iubire pentru colegii săi artiști prevăzuse un etaj întreg numai cu camere de oaspeți – muzicieni care să vină acolo să cânte, să se cunoască. Și ne-am gândit că un lucru de genul acesta ar fi frumos să se întâmple și la Mihăileni: casa să fie un loc în care artiștii să poată veni și să poată să comunice, să răspândească frumosul de care ei se pot bucura în fiecare zi. Ideea este de a avea acolo un centru de arte frumoase, nu am dorit să ne limităm la muzica clasică pentru că poate prin sat pe acolo sunt copii care-și doresc să învețe să cânte muzică populară, care este superbă. George Enescu a învățat prima dată să cânte la vioară muziă populară, primul lui profesor fiind un lăutar, Lae Chioru, acesta era numele lui de scenă. Ne gândim să facem un centru în care să se studieze toate felurile de muzică, arte plastice și arte dramatice. Ideea de a avea o astfel de școală acolo, exact la granița cu Ucraina, poate părea o nebunie, dar dacă acest proiect va reuși el va deveni un proiect model, care să inspire și alte astfel de centre în țară. Vrem să creăm acolo acest loc care să le ofere o șansă acelor numeroase talente care nu au condiții. Ne lovim de tot felul de probleme, pe care le vom depăși, fiindcă nu mai suntem singuri, sunt foarte mulți oameni care cred în acest proiect și și-au pus energiile în slujba lui. Spre exemplu, mai mulți studenți la arhitectură și-au făcut lucrarea de diplomă exact pe tema unui centru cultural de la Mihăileni, iar unul dintre ei este chiar băiatul lui Horia-Roman Patapievici, care a făcut un loc remarcabil acolo de o sală de concerte cu 1000 de locuri. Eu vreau să-mi dedic energiile acestui proiect de școală pentru că vine un moment în care îți dai seama că trebuie să faci loc și altora. Vreau să fiu pe scenă atâta timp cât sunt în forma mea maximă. Mă gândesc foarte serios la generația care va veni și la felul în care ei vor fi pregătiți, dacă ei își vor dori să fie muzicieni în România. Este un proiect pe termen lung de a crea școli de artă frumoasă.”
Despre eforturile meseriei: “La aproape 40 de ani și la peste 30 de ani de cântat la vioară, pot să fiu sincer și să vă spun că nu este o foarte mare plăcere această obligativitate de a te menține în formă. În clipa în care vrei să faci performanță trebuie să fii ca un sportiv care trebuie să fie la capacitatea lui și fizică și mentală de top în orice moment. Lucrurile din exterior par foarte ușoare. E vorba în primul rând de un extraordinar exercițiu de control mental, de stăpânire a minții și de găsire a plăcerii. Nu la fiecare concert găsești plăcerea și inspirația de a cânta. Suntem de fiecare dată alții și asta face ca lucrurile să fie interesante.”

Despre urcatul pe munte: “Iubesc foarte mult muntele. Mi se pare într-un fel că acolo în acea îndepărtare de tot ce este uman, de toate aceste urme ale prezenței umane, acolo mă simt cel mai aproape de oameni. Anul acesta am ales pentru turneul Stradivarius un program foarte dificil, aproape de necântat pe vioară. Și mă întrebam și eu: De ce am ales piesa asta atât de grea? Și răspunsul cel mai logic a fost: Pentru că este acolo. Cuceritorul Everestului a fost întrebat: De ce vă suiți pe Everest și el a răspuns: Pentru că este acolo. Pe de altă parte, când ești doar focusat să cucerești muntele pierzi din vedere exact muntele în sine, ești în conflict cu el. Mie îmi place să simt această energie a locului, această liniște, care este o liniște aparentă pentru urechile obișnuite cu forfota din oraș, pentru că este o întreagă simfonie de zgomote acolo la munte. Au loc și concerte în munți – într-o peșteră din Timișoara, de exemplu. Eu am cântat la un moment dat într-o carieră de piatră părăsită în munții din Sudul Franței.”
Despre librării: “Îmi place să vizitez librăriile ca să-mi caut cărți. Îmi plac foarte mult librăriile mai mici în care cărțile sunt alese, pentru că în ziua de azi în fiecare zi apare câte un nou titlu de carte și este literalmente imposibil să le citești pe toate. Îmi plac foarte mult librăriile și chiar dacă poate părea mult mai ușor să comanzi după internet cărți și să-ți vină direct acasă, mie îmi place căutarea, contactul vizual cu cărțile. Vânez cărți. Poate că acolo pe raftul de sus al bibliotecii e o carte pe care nu a descoperit-o nimeni și care e o nestemată. Îmi place foarte mult că, urmând probabil modelul din străinătate, librăriile devin niște locuri prietenoase, în care poți să stai să bei ceaiuri, să socializezi. Librăriile se transformă în niște locuri de o normalitate cuceritoare.”

Despre formatul cărților: “Poate că este o deformare profesională, dar eu ca violonist prin definiție sunt un iubitor de lucruri vechi, fiindcă viorile sunt niște lucruri care sunt trecute din generație în generație.Cartea ajunge să prindă personalitatea ei. Îmi plac foarte mult cărțile glossy și strălucitoare cu hârtie perfect albă, dar îmi plac în același timp și cărțile vechi, care au deja miros de bibliotecă. Fiecare carte poate avea o istorie a ei și-ți poate spune ceva mai mult decât strict conținutul. Un ebook se limitează la conținut, ori, de fapt, cartea e mai mult decât conținutul. Muzica e mai mult decât note, muzica e acea trăire.”

Recomandări de cărți din partea lui Alexandru Tomescu:

Ultima transhumanță, de Dragoș Lumpan, Ediția AFCN

Laur, de Evgheni Vodolazkin, Editura Humanitas Fiction

Voi fi acolo, de Kyung-sook Shin, Editura Humanitas Fiction

O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă, de Ioana Chicet-Macoveiciuc, Editura Univers

Verbs describe us
0

Leave a Reply