Banii pot cumpăra aproape orice, dar nu și talentul.

Nu poți pune un preț pe visul tău.

Să nu confundăm visul cu iluzia, munca adevărată cu obsesia și realizările profesionale cu popularitatea. Desăvârșirea profesională în orice domeniu are criteriile sale, dar pasiunea pentru o meserie nu poate avea alte criterii de bază în afară de stăruință, perseverență, continuitate și  rezistență. Într-o lume în care fiecare îți cere câte ceva, dar nimeni nu-ți dă nimic, eu am bucuria de a dărui prin ceea ce fac, iar această bucurie îmi este inspirată în principal de cei care fac teatru, care sunt expuși unui public nou în fiecare seară, pe care ei trebuie să-l câștige prin ceea ce fac pe scenă.  Într-o oră sau două un actor poate fi urât sau iubit pe vecie. Publicul e foarte sever, dă vina imediat pe actor pentru orice inconvenient. Suntem foarte puțini cei care dăm vina pe regizor. De la un timp am încetat să mai dau vina pe munca oamenilor și încerc să desprind câte un element oricât de insignifiant, care să-mi placă din fiecare spectacol pe care îl văd, ca să nu simt că mi-am pierdut mai bine de o oră degeaba, și cu acea oră, toată seara. Învățăm ceva din tot ce vedem și simțim, iar învățăturile nu sunt toate plăcute, unele sunt chiar dureroase, dar absolut toate sunt folositoare.
Am revăzut cu mare încântare În plină glorie! în regia lui Răzvan Mazilu la Teatrul de Comedie. Povestea lui Florence Foster Jenkins, soprana care nu era soprană, dar care și-a cumpărat faima, poate fi o oglindă a tristei realități din care fără să vrem facem parte – devalorizarea valorilor și distrugerea conceptului de artist în primul rând prin ignoranță.

Nici unul dintre noi nu vrea să fie judecat. Facem artă ca să fim iubiți.
În teatru se simte cel mai bine dragostea artistului față de meserie, pentru că publicul nu poate fi păcălit. După ce văd și revăd un spectacol, în continuare mi se pare un mister și un miracol cum reușesc actorii să capteze atenția a peste 100 de oameni și să mențină vie acea atenție pe parcursul unei ore, două sau chiar trei uneori. Cel mai mult mă bucur, după terminarea aplauzelor, când aud băieții vorbind în replici din spectacol. Ei sunt o categorie aparte de public, pentru că nu prea vin din proprie inițiativă la teatru, dar iată că și pe ei încet-încet începe să-i prindă microbul. Foarte bine! Teatrul e microbul care te vindecă.
Îmi place spectacolul pentru că ne spune într-un mod amuzant un paradox cu care ne confruntăm și noi astăzi – nonvaloarea prezintă interes.

M-am îndrăgostit de spectacolul cu Gabriela Popescu, Mihai Bisericanu, George Mihăiță, Felicia Filip, Eugen Racoți, Andreea Samson, Meda Topîrceanu de la prima vizionare de anul trecut, dar prima întâlnire cu un spectacol nu este deloc concludentă pentru mine. Prima întâlnire e o uimire totală și o surpriză continuă și abia la a doua vizionare îmi dau seama dacă emoțiile trăite sunt verosimile sau nu. Autenticitatea trăirilor teatrale se verifică la fiecare reprezentație. Mă îndrăgostesc și dez-îndrăgostesc de spectacole  pe măsură ce merg la ele. După ce am ieșit de la În plină glorie!, și anul acesta, ca și anul trecut, am avut un sentiment acut de libertate profundă – că pot face orice îmi propun. Am prins așa o poftă de a lucra și de a duce la bun sfârșit munca pentru a începe una nouă. Un spectacol bun îți dă și o perspectivă nouă asupra vieții și te ajută să ieși la liman. Habar nu am cum se întâmplă asta, dar pe mine un spectacol mă ajută să-mi găsesc soluții la probleme, care, bineînțeles, nu au nici o legătură cu subiectul prezentat pe scenă. E totul o chestiune de abordare a unei situații. Și cred că actorii au această mare calitate – de a aborda o problemă din toate unghiurile posibile. Și astfel, probabil că nu obosesc niciodată în meseria lor, care în continuare mi se pare dintre cele mai solicitante  din lume.  Să fii omul acțiunii tot timpul nu e ca și cum apeși pe un buton și vine acțiunea… Nu e nimic robotic aici, nimic mecanic… E o artă fascinantă care mie privitorului îi face bine, o artă căreia eu nu i-am găsit echivalent în agenda mea de evenimente și nici nu-i caut. Dragostea mea față de teatru este constantă, chiar dacă se manifestă diferit de la un spectacol la altul, iar spectacolul în regia lui Răzvan Mazilu ocupă un loc special în inima mea pentru că mă transportă prin tot ce are în lumea visurilor mele.

Întotdeauna, cum se întâmplă, adevăratul talent rămâne complet necunoscut.

Oare câte talente au rămas nedescoperite în tot acest timp? Pentru fiecare talent artistic ar trebui să existe o echipă întreagă care să-l ajute în dezvoltarea sa profesională.  Și a fi un ajutor de talent artistic necesită talent. Fiecare meserie poate deveni o bucurie sau un calvar în funcție de gradul de implicare al individului. Niciodată nu trebuie să luăm lucrurile superficial, să facem treburile de mântuială și să ne deconectăm total de un subiect o dată ce l-am făcut. În mod straniu sau nu, toate întâlnirile mele profesionale sunt cu mine și astăzi și mă inspiră în drumul meu, ajutându-mă să-mi dau seama că absolut nimic nu e întâmplător. Când termini un articol cu 20 de minute înaintea începerii spectacolului și tu ai de mers pe jos cam 15 minute până la teatru, dar nu ești gata de plecare și pe jos e ghețuș, și totuși ajungi cu 5 minute la casa de bilete și iei locul pe care îl vrei, aceasta este pentru mine o simplă demonstrație că destinul nu mă ignoră, ba chiar mă ține într-o permanentă testare să vadă dacă îl merit sau nu. Destinul nostru nu ne părăsește niciodată, nu se îndoiește de noi, nu îi e frică de noi și nici nu ne cere irealizabilul contra realizabilului.  Trecem peste imposibil doar că să ne mai depășim o limită, dar asta nu înseamnă că suntem infiniți, ci doar că ne-am mai înfrânt o barieră, ca să descoperim una nouă. Uneori forța se reduce la pot să fac sau nu pot să fac, sau în ce condiții pot să fac sau care e timpul necesar alocat unei anumite acțiuni. Uneori frica e mai mare ca forța, iar dacă visul e o iluzie atunci frica va câștiga și timpul investit a fost degeaba.  Dacă banii pot cumpăra orice, iată că talentul nu poate fi fabricat sau inventat, oricât de performantă ar ajunge mijloacele tehnologice ale epocii. Visurile nu au preț, dar cu ce preț visul tău devine coșmarul altora? Cum se pot compromite profesioniștii din pricina neprofesioniștilor… De ce inima tace și banul face?

E foarte important să fii creativă și pozitivă.

Oricât de paradoxală ar fi, nu putem urî pe nimeni din povestea lui Florence, parvenita care și-a cumpărat o carieră în muzică în loc să-și construiască una prin muncă cinstită. Înțelegem că nimeni nu a fost forțat să susțină pe nimeni și că actorul, pianistul, publicul sunt binedispuși de prezența pseudo-sopranei în sălile de spectacole. Înainte, pe vremea bunicilor, era o blasfemie artistică să cânți fără a avea talent în fața auditoriului, pe când în ziua de azi e o adevărată virtute (vedem și noi, în media și emisiunile de gen)… Totuși să nu ridicăm prostul-gust la rang de artă, iar teatrul ne demonstrează prin spectacolele sale că adevărata artă nu s-a dizolvat și nu va pieri niciodată, indiferent dacă va fi sau nu promovată de presa zilelor sale.

 

Verbs describe us
0

Leave a Reply