Când viața ta nu mai e a ta. Gânduri după Amalia respiră adânc

Să îmbătrânești fără să știi cum e să fii tânăr. Să suferi fără să știi cum e să fi fericit. Să te ascunzi în identități care nu-ți aparțin dar care te protejează. Să știi ce înseamnă să mori, dar fără să știi ce înseamnă cu adevărat a trăi… Câteva ciocniri ale realității ca niște mângâieri de buzdugan și parcă te ridici mai zdravăn de pe locul tău privilegiat de spectator și pornești pe drumul tău, oricare ar fi el, dar știi că nu ai venit degeaba. Niciodată venitul la teatru nu e degeaba, pentru că pleci mereu cu ceva, un gând nou, o întrebare, o tresărire, un grăunte de speranță că azi a fost mai bine ca ieri și că mâine va depinde doar de tine, cel care acționează. 

Pentru frica de fiecare zi și fiecare noapte (…)

Fiori de bucurie. Asta simt când merg la un spectacol de teatru atât de bun precum e Amalia respiră adânc de Alina Nelega că aș vrea să nu se mai termine niciodată. Mai văzusem o reprezentație la vechiul sediu unteatru, chiar din culise, iar aici văzând-o pe Cristina Casian mai bine, nu doar auzind-o, emoțiile au fost amplificate.  E un spectacol care te trece printr-o viață de om chinuit de limitările impuse de regimul politic sub care trăia. Ce coșmar fără margini trebuie să fie să trăiești o viață cu multe vise, dar fără curajul de a le pune în aplicare. Să trăiești cu frica zilei de mâine și fără speranța unui viitor mai bun, ci doar un viitor comod și în rândul lumii. Doar în rândul lumii poți supraviețui. Să faci ca lumea, să fii cu lumea, să trăiești cum zice lumea… Oribil! Nimeni nu trebuie să-și contureze standardele în funcție de lume, pentru că nu lumea este cea care trăiește în locul lui, nici nu muncește și nici nu moare. Uităm că viața nu este o repetiție, dar că ni se dau șanse să nu repetăm aceleași greșeli și să fim cât mai pricepuți în utilizarea capacităților și aptitudinilor noastre pentru a realiza ceea ce ne propunem.

Unde se duc lucrurile care nu mai sunt?

O vedem pe copila Amalia care trece prin etapele vieții, cum i se întâmplă lucruri și cum se raportează la ceea ce se întâmplă. E tare greu să încerci să găsești rezolvări la situații fără rezolvare, să trăiești mai departe ca și când nu ai fi suferit niciodată ca și când totul este bine așa cum este, pentru că nu există o altă alternativă de bine în țara în care te afli în acel moment al vieții tale.  Nici nu-mi pot imagina cât de cumplit trebuie să fi fost să-ți dorești să ai opțiuni într-o lume fără opțiuni. Să lupți pentru bine și să te alegi cu rău… Să nu ai dreptul la argumente și să fii monitorizat și pus la zid pentru orice ar fi putut fi împotriva sistemului. Și incredibil de dureros trebuie să fi fost pentru cei care erau pârâți la securitate chiar de prieteni și familie drept un fel de trădători al partidului, când de fapt ei, pârâcioșii, erau cei trădători. Unde sunt valorile umane când ai nevoie de ele? De ce oamenii uită de principiile de bază ale existenței în situații critice? Cum putem să-i facem rău cuiva în loc să-i ajutăm? Întrebări cu care natura și mediul său nu se confruntă, pentru că ea nu se autodistruge, ba chiar se încăpățânează să reziste sub dominația necruțătoare a omului.

În țara noastră sunt mulți care n-au inimă (…) Și știți de ce? (…) Pentru că și-au mâncat-o. 

În spațiul foarte ofertant de la unteatru, Cristina Casian creează lumi printr-o magie de cuvinte și sentimente, lumi colorate și transparente de dimensiunea unor baloane de săpun și la fel de fragile.  Mariana Cămărășan, regizorul-asistent, este în cabina tehnică și se ocupă de manevrele tehnice. O întâlnire cu Cristina Casian și Mariana Cămărășan este ca și cum ai deschide o portiță fermecată spre o altă viață. Parcă eram în altă viață pe toată durata spectacolui. Vedeam și simțeam o lume pe care nu o cunoșteam, dar de care vroiam să mă apropii, pentru că îmi părea familiară și vroiam să o înțeleg. Ce izvor de noutate este teatrul prin actul său creator. Ne obligă la adevăr față  de noi înșine și față de lumea în care trăim. Ne oferă idei noi și perspective asupra a ceea ce trăim, facem și pățim. Un lucru e cert – e mai important să facem decât să fim opriți din dreptul de a face. E de neînchipuit cum au putut trăi părinții noștri în era în care totul era interzis. Noi acum trebuie să fim atenți ca nu orice să fie permis.

 

Verbs describe us
0

Scrie ce simți