Ca să-ți dai sufletul, trebuie mai întâi să ai unul. Ce se vede când nu se vede nimic.

Îți mulțumesc, dragă Dumnezeule, pentru că spectacolele mele preferate devin mai bune de la an la an și că fiecare reprezentație  vizionată este un prilej de sărbătoare pentru sufletul meu. Din primăvara lui 2012 merg la spectacolul Artă, el jucându-se din septembrie 2010. Partea extraordinară a unui spectacol de teatru este că poți oricând să te îndrăgostești de el, chiar dacă îl vezi la ceva timp după premieră, chiar dacă ce se întâmplă în el, chiar  și așa nu cred că există spoilere în teatru. Teatrul trece dincolo de cuvinte.  Teatrul înseamnă stare și simțire.  Iar aceste stări și simțiri diferă de la fiecare spectator în parte. Suntem puțini care înțelegem că teatrul e ceva ce ai doar într-un interval orar al zilei și apoi nu. Da, poți spune că ai teatru, din moment ce spectacolul este un cadou făcut nouă de regizor și actori. Artă este unul dintre cele 8 spectacole în regia lui Cristi Juncu pe care am avut bucuria de a le vedea de-a lungul timpului la teatrele bucureștene.

Artă tratează un subiect foarte serios care ar trebuie să ne preocupe pe fiecare, un subiect referitor la esența umană, ce-i trebuie omului, ce nu-i trebuie și dacă îi trebuie, de ce îi trebuie și nu poate fără. De ce ne refugiem în investițiile financiare? De ce investim mai mult în opere de artă în loc să investim în oameni? De ce alegem consumul în locul creativității? Sunt convinsă că fiecare om are un potențial creativ nedescoperit, care odată ce ar fi exploatat, acest potențial ar putea face mult bine în lume, începând cu apropiații săi. Creativitatea ne ajută să trecem peste frici și îndoieli și să facem din rău ceva bun și util cu propriile noastre forțe. E bine să știm că nu avem nevoie de prea multe lucruri ca să începem să facem ceva care ne-ar împlini sufletește, care simțim că ar fi de folos cuiva, o mică sclipire pe care am avut-o demult, dar pe care nu am avut curaj să o transformăm în flacără. O flacără multicoloră care nu provoacă arsuri, ci doar stare de bine celor care o văd și o simt. Așa este și teatrul și de aceea vin și revin să trec prin focul invizibil al unor vieți care doar pe scenă există și apoi după teatru începe viața, doar orice s-ar petrece după teatru, sunt recunoscătoare pentru că am fost la un spectacol al inimii mele. Și viața după teatru pare mai plină de savoare și forțe noi se activează și cele vechi se reîmprospătează.

Nimicul inspiră omul la creație, spunea un înțelept chinez într-un documentar pe CNN, referindu-se la sentimentele care le sunt provocate schiorilor de către marea de zăpadă pe care o au în față. Într-un interviu pe care l-am făcut cu un producător german de film, dumnealui mi-a spus că nu a vrut să devină regizor pentru că se temea de foile albe de hârtie. Așadar, albul poate inspira sau inhiba. Dar ce înseamnă albul pe o pânză? Ce înseamnă dragostea unui prieten față de arta contemporană și cum este ea înțeleasă de restul prietenilor? Vor deveni prieteniile de-o viață albe, ca versurile care nu au rimă? Sau albul va fi colorat și înfrumusețat de bucurii? Asta nu. Albul nu poate fi schimbat, doar el schimbă pe alții. Deși nu este trecut în distribuția spectacolului (nici nu are cum), tabloul este personajul principal al spectacolului pentru că în jurul său gravitează toată acțiunea, se fac și desfac prietenii, se emit opinii mai mult sau mai puțin agresive, se decide un viitor cert în incertitudinea prezentului și caruselul discuțiilor în contradictoriu se tot învârte. De când au început să nu se mai potrivească lucrurile care se potriveau? De când au început să ne facă să suferim lucrurile care ne făceau veseli înainte? Și unde începe lumea și unde ne terminăm noi?

Un spectacol pe care aș vrea să-l văd în fiecare zi, doar că teatrul nu se vede, se simte, iar teatrul nu se întâmplă când vrei tu, ci când vrea el.

PS: E o super-comedie. Eu m-am referit doar la nuanța meditativă. Descoperi tu celelalte nuanțe.

Tot timpul ai ceva de descoperit.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți