Când timpul nu se mișcă. Gânduri după spectacol. Va continua

Dacă fiecare aparat din imagine ar reda o viață de om, pe care nu-l cunoaștem, care ar fi imaginile relevante pentru noi, dar pentru acea persoană? Dacă fiecare aparat de fotografiat ne-ar arăta viața unui fotograf, unui scriitor, unui redactor-șef și a unui organizator de evenimente, care ar fi fotografiile pe care le-am vedea în albumele individuale ale urmelor existenței lor pe Terra – realizările profesionale sau împlinirile din viața privată? Ce e cu adevărat important de păstrat în timp?

Am început anul teatral excelent cu vizionarea unei premiere – Când timpul nu se mișcă de Donald Marguiles (dramaturgul meu preferat de 3 piese încoace), regia Vladimir Anton. Un subiect foarte actual și care pe mine m-a preocupat destul de mult – situația jurnaliștilor de război, calea pe care și-o aleg și ce speră să schimbe prin munca lor. Văzut din afară ipostaza în care o persoană care face fotografii unor oameni răniți sau pe moarte nu este o imagine deloc plăcută. Cei care surprind tabloul horror al realității umane și cei care aleg să trăiască pur și simplu par a fi două categorii de oameni distincte care nu au prea multe lucruri în comun, cu toate acestea ei trăiesc împreună, lucrează împreună și vor să-și construiască un viitor. Pentru fotojurnalista Sarah pare să nu existe viitor, doar un prezent continuu, pe care ea îl valorifică în felul său. 

Camera este acolo ca să surprindă realitatea și nu să o schimbe, zice Sarah, neînfricată și hotărâtă să surprindă toată realitatea tragică  a războiului din Irak. Este chiar mândră de munca sa. Pentru asta trăiește și nimic nu-i stă în cale, chiar dacă pasiunea sa a adus-o acasă bandajată din cap până în picioare. Cine te poate distruge mai bine dacă nu însăți propria persoană? Prin îmbrățișarea unui destin nedorit de aproape nimeni, Sarah consideră că face o muncă tare folositoare – fotografierea suferinței umane din timpul războiului indiferent dacă își riscă propria viață pentru asta. Pesemne că viața sa nu are valoarea pe care o are munca sa? Ea plasează muncă mai presus ca orice fel de viață și emoțiile de orice fel dispar în contact cu realitatea de acasă. Când locuiești într-o țară afectată de război pentru o bună perioadă din an, în mod cert viziunea ta asupra normalității se schimbă. Sarah a călătorit în toată lumea și s-a specializat în fotografie de război. L-a  atras după ea și pe iubitul său jurnalist, James, care e pasionat de scris, mai degrabă decât de imortalizarea ororilor umane ale lumii. ­­Împreună duc o viață pribeagă aflată mereu la limita supraviețuirii și faptul că sunt înconjurați de moarte oriunde merg, pentru ei este lucrul din care își câștigă existența… Cât de mult vor rezista într-o astfel de spirală? Vreau să revin la spectacol neapărat pentru că mă aflu abia la începutul descoperirilor.

În peisaj apar și șeful lor cu noua sa iubită, care i-ar putea fi și nepoată. Relația lor pare o aventură dar pe măsură ce lucrurile se întâmplă, vom vedea că șeful cel bătrân și iubita cea tânără au intenții serioase. Absorbit de munca sa, dar nu atât de obtuz precum Sarah, James pare atins de fericirea evidentă a lui Richard și Mandy. Ei doi aleg să trăiască bucuriile vieții, în timp ce James și Sarah se alimentează din ororile ei. Ce ușor e să emiți păreri când ești doar privitor al unei fapte. Ce simplu pare să spui că poate alege altceva. Uneori oamenii aleg nu ceea ce e bine pentru ei, nici măcar pentru ceilalți, ci ceea ce este folositor istoriei, pentru că timpul nu se mișcă într-o fotografie.

 

Verbs describe us
0

Scrie ce simți