Să nu ne fie frică să facem bine – 11 luni de site cultural

Constat că  a fost un an mai bogat în surprize ca niciodată, surprize care mi-au adus lacrimi amare și dulci, lacrimi de neputință și lacrimi de bucurie.  Nu sunt deloc genul care râde în nas durerii și nici genul care știe imediat cum să se gestioneze o dezamăgire venită de la persoana pe care o prețuia cel mai mult, dar totuși, îmi dau seama că oricât de adâncă ar fi durerea, niciodată nu trebuie ca răul să umbrească binele. Trebuie să-i acordăm binelui tot creditul nostru și să nu-l regretăm pentru că dacă negăm un bine făcut, atunci rămânem cu răul primit și nu cred că este o alternativă prea sănătoasă pentru nimeni.    Tocmai binele pentru că e așa puțin și rar și greu de obținut, trebuie să fie prioritatea noastră indiferent de câte obstacole am întâmpina în drumul nostru spre a-l realiza.  Inconveniente apar la tot pasul și ele nu trebuie să ne fure entuziasmul, bucuria și pasiunea pe care o  avem de  a face bine prin munca noastră.  Plecăm la drum fiind conștienți că există și bine și rău în orice situație și că dacă ne ținem de bine cu dinții dacă e nevoie, binele va învinge.  Până la urmă lucrurile bune sunt cele care contează cu adevărat, iar binele va străluci oricât de mult rău ar avea în jur. Durerea și neputința nu ne vor cotropi niciodată dacă ne concentrăm pe binele pe care îl putem face prin propriile noastre forțe oamenilor din jur. Există mereu soluții, dacă le căutăm. Există mereu o ușă deschisă, dacă-i găsim cheia potrivită. Există mereu o forță nebănuită care te ajută să mergi înainte, chiar dacă tu crezi că e sfârșitul lumii. Nevoia de a face bine este mai mare decât frica de a fi rănit din nou. Am învățat că frica nu te ajută la nimic, ba chiar te împiedică să realizezi ce ți-ai propus. Dacă pornim la drum cu frică, tot ce facem este să ne punem singuri limite și să ne încetinim mersul lucrurilor.

Aveam 15 ani când am intrat la clasa de jurnalism de la liceu, iar după un an, clasa s-a desființat și a trebuit să mă mut la engleză intensiv. De la 12 ani am agende umplute cu povești despre vedetele mele preferate și-mi doream tot timpul  să cresc, să îmbătrânesc ca să pot să fiu luată în serios cu scrisul meu despre ei. În clasa V-a făceam liste cu costurile obiectelor pe care le-aș dori să le am într-un film documentar inspirat de viața artiștilor. Întotdeauna m-am întrebat de ce știm atât de puține despre ce implică munca dincolo de scenă, ce înseamnă repetițiile și tot efortul lor de  a face un spectacol, de unde își găsesc forța pentru fiecare reprezentație și tot așa…  Întotdeauna i-am considerat niște supra-oameni pe cei implicați în artele spectacolului, perfoming arts, iar după ce am avut bucuria de a-i cunoaște pe câțiva dintre ei părerea mea a rămas aceeași, în timp ce uimirea a crescut și crește cu fiecare descoperire. Câtă energie trebuie să ai ca să dai din tine pe scenă așa încât omul care a venit din întâmplare să te vadă în seara aceasta să fie emoționat măcar preț de câteva minute? Cum trebuie să fii ca să captivezi oamenii care te văd pentru întâia oară de la primele cuvinte, gesturi sau mișcări?   Tu ce simți când mergi la un concert, spectacol de teatru, vernisaj sau lansare de carte? Aceasta este întrebarea la care încerc să-mi răspund în scris prin fiecare material pe care îl fac. Și să pui sentimentele în cuvinte mi se pare o treabă grea, pentru că în cazul meu, cel puțin, sentimentele nu sunt niciodată la fel, au conotații diferite și uneori sunt contrastante, pentru un spectacol complex îți pune și ție emoțiile la încercare.  De câte feluri este admirația,  dar fascinația? Cât de nemărginit este respectul și cât de puternică este pasiunea de a face un lucru bun, constant, în orice condiții, și până la capăt?
De 11 luni încoace, susținerea din partea iubitorilor de cultură care urmăresc micul meu site este copleșitoare, iar feed-back-ul din partea personalităților culturale datorită cărora materialele mele sunt posibile este înălțător. Postare de postare. Și avem câteva sute de articole cu videouri incluse de la evenimente ce au marcat calendarul meu cultural al anului 2015. Am primit în dar atâtea lucruri minunate de la toți oamenii pe care i-am întâlnit. Viața mea s-a împodobit cu vorbele lor prețioase, cu prezența lor serafică și parcă timpul a curs altfel după întâlnirea cu ei, pe care am prins-o într-o scoică magică și pe care o ascult ori de câte ori am nevoie de frumos și bine.

Timpul este privilegiul pe care îl avem la dispoziție pentru uzul constructiv și creativ și nu pentru a fi blocat de frici, îndoieli, negativism. Frica de a nu greși față de cei pe care îi prețuiesc m-a împins către situațiile de care mă temeam cel mai tare, dar pentru că intenția mea a fost curată și dezinteresată de la bun început, până la urmă binele a câștigat. Pesemne că avem nevoie de astfel de testări ca să vedem cine e mai puternică – dorința de a face bine sau frica de a fi greșit înțeles. Trăim într-o lume în care orice se interpretează, se întinează, se ascunde,  iar adevărul, chiar dacă ar trebui să iasă singur la iveală, el trebuie demonstrat întotdeauna cu lux de argumente. Parcă totul merge pe dos uneori și parcă am obosit să demonstrăm importanța binelui în aceste vremuri mișcătoare. Să ne oprim un pic și să ne gândim de ce am ales acest drum, ce simțim când putem fi folositori celor din jur și ce contează de fapt până la urmă. Într-o lume în care fiecare își are prioritățile sale, sunt recunoscătoare că avem șansa de gusta o picătură de cultură și fericire împreună.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți