Un tramvai numit dorință, gânduri după spectacol

Doamna Rodica Mandache a avut 6 spectacole în 5 zile – asta este știrea care îmi ține loc de orice energizant. Cu această observație uimitoare mi-am început săptămâna și astfel o și termin. Am enumerat în primul articol spectacolele doamnei Mandache și unde s-au jucat acestea. Așadar, aprox. 1500 de spectatori s-au bucurat de prezența doamnei Rodica Mandanche pe scena a trei teatre bucureștene și au aplaudat munca sa prin cele 7 personaje întruchipate în cele 16 ore de teatru cât înseamnă duratele spectacolelor adunate. O adevărată performanță, nu-i așa? Astăzi în Duminca Sfântului Nicolae, doamna Rodica Mandache a avut 2 spectacole – Marea iubire a lui Sebastian la Godot și Un tramvai numit dorință la Teatrul Odeon.

Am revenit la Un tramvai numit dorință de Tennesse Williams, în regia lui Dinu Cernescu, după doi ani la prima vizionare, care mi-a trezit intereseul pentru autorul piesei. Am fost tare bucuroasă să descopăr că traducătoarea volumului Memoriile unui bătrân crocodil precum și cele ale acestei piese este doamna Antoaneta Ralian, modelul meu absolut în materie de carieră de cursă lungă într-o meserie pe cât de nepopulară, pe atât de necesară, cum este cea de traducător.
Dar să revenim la teatru, în sala cea superbă, și să ne așezăm în liniște în scaunul nostru de spectator privilegiat și să privim munca oamenilor din fața noastră, de pe scenă cu multă dragoste și cu o grijă aparte. Așa de grea mi se pare meseria de actor, e un lucru deloc la îndemâna oricui, dificil și aspru, dar atât de plăcut pentru cei care îl văd. După fiecare spectacol mă rog în gând pentru sănătatea și viața lungă a tuturor celor implicați în actul artistic, pentru ca spectacolul să se joace și să bucure oamenii în continuare. Săptămâna aceasta a fost Ziua Națională a României, iar eu dacă ar fi să mă mândresc cu propria naționalitate, m-aș mândri în primul rând cu spectacolele românești și aș face un fel de turism cultural cu acestea. O idee pentru agențiile de turism. Toate teatrele au supratitrare, așadar îndrumați turiștii străini către teatru. Poate ar trebui să fim mândri că suntem contemporani cu actori pentru care ar trebui inventate cuvinte speciale de apreciere și nici acelea nu ar fi suficiente pentru a le eticheta sau a le cuantifica valoarea eforturilor lor față de tot ceea ce înseamnă să faci teatru în România zilelor noastre.
Este o fericire nemăsurabilă și irepetabilă să vezi un actor precum doamna Rodica Mandache pe scenă în atâtea creații minunate, cum reușește prin vocea și prezența sa specială să atragă atenția publicului și să-l țină de partea sa de la început până la sfârșit. Și unii spectatori o văd pentru prima oară, iar alții poate că au crescut cu rolurile dumneaei, dar bucuria lor e egală. Să simți că nu ai venit degeaba într-un loc, că nu-ți pierzi timpul, să simți că ești prețios prin simpla ta asistență la un act artistic, asta înseamnă că actorii ți-au dăruit ce aveau mai de preț ție spectatorului și pleci din sala de spectacol mulțumit și îmbogățit. Nu poți să nu te întrebi ei ce au primit în schimbul acestei dăruiri. Sau poate că sunt și ei fericiți că au putut dărui și atât. E cel mai bine să poți dărui. E un dar și acesta, de fapt.

Cum spuneam și în articolul anterior – nimeni nu întreabă cum ai simțit spectacolul, ci doar cum a fost,  despre ce a fost… Dacă doriți să aflați despre ce a fost un spectacol, cum au jucat actorii, vă sfătuiesc să vă luați bilet la teatru și să vedeți spectacole acum cât mai aveți ocazia, pentru că nimic nu e veșnic. Nu prea conștientizăm cât de importantă și unică este oportunitatea de a vedea un spectacol, că nu e ca orice altă artă o poți vedea oricând… Dacă aș avea o dorință personală, aș vrea ca sfârșitul lumii (mele) să mă prindă la teatru.

Verbs describe us
0

Scrie ce simți