Vânătorul răului din om îl găsim în cartea regizorului Mihai Măniuțiu

Cred că fiecare din noi avem nevoie de un vânător care să ochească răul din jur și să ne ferească de el, iar atunci când am căzut în capcana răului, să ne ajute să ieșim din ea și să ne învețe cum se să ne vindecăm de rănile provocate fără uita de fericire și prețuirea binelui din jur. Într-o seară de octombrie, de Sfântul Dimitrie,  o lună mare și plină mi-a călăuzit pașii către Librăria Humanitas de la Cișmigiu, unde avea loc lansarea cărții domnului Mihai Măniuțiu, intitulată Aventurile hingherului în Balkanya, apărută la Editura Humanitas. 

“Vânez visele tale urâte și le omor.” (Aventurile hingherului în Balkanya, Mihai Măniuțiu)

Mihai Măniuțiu: Să nu vă speriați, hingherul meu vânează câinii răului ascuns, nu vânează câini de pe stradă. Este un hingher care încearcă să prindă în capcană diavolul. Nu vă spun care sunt luptele și cum se termină, pentru că de fapt nu se termină.

Marina Constantinescu: Acest hingher, bântuit într-o Balkanye a mea și a noastră a tuturor, încearcă pe mine să mă salveze. Eu sunt cel căruia el îi ia visele, coșmarurile, urâtul, chinul, suferința și le înlătură. În tot acest tip de roman scris cu un tip de discurs și sofisticat, dar și extrem de simplu la primul nivel. Acest hingher bântuie prin poveștile umanității, printr-o lume care se regrupează în jurul firesc al cuvântului, al unui tip de solidaridaritate în care cred. El bântuie într-o lume a întunericului, a deriziunii, a mizeriei, ca să scoată la lumină ceva esențial din umanitatea noastră a tuturor, deseori, poate uitată. Există ieșire, există lumină, există salvare, există prietenie și pasiune. Există voci cu care călătorim, care ne spun povești despre noi și despre lumea în care trăim. Cred că identitatea structurii lui Mihai Măniuțiu, atât de rafinată, profund intelectuală și spirituală, se regăsește în multe dintre vocile acestei proze polifonice într-un mecanism foarte subtil și riguros creat, de la esență la aparență și de la aparență la esență.

Lidia Bodea: E o carte foarte bogată, care trădează din plin și la modul frumos, formația de om de teatru, de regizor a lui Mihai Măniuțiu. Veți vedea cum pagini întregi par să curgă pe tocmai un text pregătit pentru a fi pus în scenă. Deopotrivă dialogurile și indicațiile de regie nu lipsesc de aici. E o carte care mizează enorm pe vizual. E o carte în care secvențialitatea vizualului e amețitoare. E o carte în care absurdul este așezat ca o pânză freatică în fiecare pagină și fiecare capitol. E ceva urmuzian aici, dar urmuzian nu în sensul de asemănare, de epigonism, ci în sensul de preluare a ștafetei absolutului, așa cum l-au gândit ca valoare literară, ca posibilă structură narativă înaintașii, ștafetă preluată și dusă cu maximă îndemânare și cu o pricepere desăvârșită de Mihai Măniuțiu.

Dan C. Mihăilescu: Mihai Măniuțiu este singurul autor în viață despre care am scris o carte, care nu întâmplător se cheamă dansând pe ruine, pentru că exact asta face teatrul său. Sunt un om care am văzut 3 sferturi din opera lui de regizor de peste 35 de ani. E imposibil să nu faci o legătură cu deambularea personajelor într-un cub negru. În opinia mea, el este autorul al celui mai frumos și tulburător spectacol din acești 25 de ani de libertate, un spectacol de neuitat în mintea mea, Richard al III-lea din 1993 de la Teatrul Odeon, cu Marcel Iureș în rolul principal. E imposibil ca acest cuplu naratorul și hingherul să nu-l vezi în toate spectacolele lui, în majoritatea în care există colivia, rezervația, botnița, tot spațiul este de fapt o închidere. Chiar și dramul de libertate pe care îl ai, undeva departe e gardul de sârmă ghimpată. Toți suntem în rezervație, toți suntem animale pe cale de dispariție.

Verbs describe us
0

Leave a Reply