Doamna Sanda Manu: Nu poți să dai din obligație, dai din iubire.

Ne-am strâns mulți iubitori de teatru la atelierul-discuție condus de doamna Sanda Manu, joi, 27 august, pe înserate,  la Sala Librărie a Festivalului Undercloud. La amurg, când soarele coboară în Dâmbovița, și noi coborâm în canapelele noastre și stagnăm la televizor. Dar iată că în seara aceasta în loc să dăm drumul la aparatul de energie negativă, care este de cele mai multe ori televizorul, am ales să mergem să ascultăm povești speciale împărtășite din suflet de o personalitate marcantă a teatrului românesc. 

Doamna Sanda Manu ne-a oferit cadou câteva amintiri ale sale legate de actorii de la noi și de peste hotare.  A văzut spectacole cu Peter O Toole în Canada, pe Glenda Jackson la Londra. Mi-a plăcut la nebunie cât de bine pronunță cuvintele în limba engleză, deși la vremea când a întâlnit-o pe Glenda Jackson avea nevoie de traducător, chiar și așa întrebarea sa a determinat-o pe celebra actriță să se ridice de la masa de machiaj și să o invite la cafeneaua teatrului pentru a dezvolta discuția. Întrebarea s-a referit la intensitatea plăcerii oferite de meserie, dacă plăcerea creației era mai mare în repetiții sau în spectacol? Această întrebare este fabuloasă și cred că ar trebui să fie adresată tuturor actorilor. Putem face chiar și o analogie cu meseriile noastre. Fiecare avem un punct preferat din ceea ce facem, iar unii dintre noi au norocul să le placă tot traseul.

Am ținut trei conferințe azi-dimineață în capul meu, spune doamna Sandu Manu, atinsă de emoție și totodată plină de bucurie pentru faptul că Sala Librărie a Festivlaului Undercloud se umpluse de ochi curioși și interesați asupra unui domeniu atât nișat cum e teatrul. De ce teatrul e nișat? Acest răspuns ni-l pot da cei care preferă să-și risipească banii în ieșiri în oraș fără să ia în considerare o ieșire la teatru, care ar însemna o investiție în propriul suflet, o înălțare a minții prin locuri în care omul poate ajunge doar prin energia pe care i-o oferă un spectacol. Și cum timpul bate teatrul, din nefericire, sfatul meu este să vedeți spectacolele cât se mai joacă, pentru că apoi realmente nu veți avea unde să le vedeți. Ce bucurie să ai șansa de a vedea un spectacol de teatru, de a fi conectat la energia actorilor de pe scenă și ce dezamăgire să pierzi această șansă de  a simți. Dacă aș avea o mașină a timpului, m-aș întoarce doar ca să-mi duc strămoșii la teatru sau să mă ducă ei pe mine. Până atunci am avut bucuria nemaipomenită de a călători în timp împreună cu doamna Sanda Manu, care mi-a furnizat din imensa generozitate hrană intelectuală, pe care o voi prețui cât voi trăi de acum înainte. În scris și pe video avem un mic fragment din atelierul-discuție.

Cel mai important e să vorbesc despre public, pentru că dacă n-ar exista publicul nu aș exista nici eu, nu ar exista nici teatrul.  

E rolul tău, nu tu ești rolul. Actorul face un rol cu tot ce-i dă autorul, cu tot ce-i dă regizorul, cu tot ce-i dă cultura, cu tot ce-i dă instinctul lui și cu plăcerea pe care o are de a juca. Plăcerea jocului se întâmplă să nu o mai ai dacă joci în fiecare seară, dacă joci mult și bine. Vorbesc de actori buni, care nu mai pot. Nu e o meserie ușoară. În fiecare seară să iei aceleași cuvinte și să le zici, să faci aceleași pauze, să vezi același partener în față și să zici un text care nu e viața ta, care e studiat, e învățat, aflii foarte multe, l-ai repetat, știi perfect tot ce faci. Și câteodată e bine, câteodată e prost, e ceva care se usucă. Există, dar este uscat.
În compoziția unui rol, eu fiind contra teoriei Eu sunt Julieta și Eu sunt Hamlet, există ceva foarte important numit conotația artistului. Vreau să mai fac o definiție, a mea ca profesor de actorie. Se vorbește tot timpul că arta actorului înseamnă să fii adevărat în rol. După mulți ani am ajuns la concluzia că eu învăț actorii cum să mintă formidabil. Conotația sunt eu identitatea mea, ce gândește în momentul acela – eu sunt la treabă și eu trebuie să fac totul foarte bine.
Pentru mine teatrul este o profesiune proteică, și pentru că este un lucru pe care îl primești, stând, nefăcând nimic, ascultând doar. Cred că nici un om normal nu merge la teatru ca să se sinucidă după aceea, ca să verse sau să-și bată copilul apoi, se duce ca să capete ceva. (Sanda Manu)

Dintre participanții la conferință s-a numărat și doamna Rodica Mandache, care pe tot parcursul cuvântării doamnei Sanda Manu și-a luat notițe în caietul său. Apoi la final ca să nu uităm de atelierul-discuție, doamna Sanda Manu a scos recuzita evenimentului – un pantof de dans mărimea 33 și ne-a spus că așa vrea să ținem minte întâlnirea noastră – conferința la care pe masă se afla un pantof.

Verbs describe us
0

Leave a Reply